Cu fiecare gest politic ce vine dinspre Cotroceni, Victoriei sau Dealul Mitropoliei, mi-e tot mai ruşine că trăiesc într-o ţară condusă de asemenea politicieni. Ca şi cum nu ar fi de ajuns iresponsabilitatea şi incoerenţa cu care orice guvern românesc a condus această ţară, mai exportăm acum, în relaţia cu Europa, şi acea trăsătură de caracter specifică pentru conducătorii acestui neam, din vremea lui Mircea cel Bătrîn, trecînd prin domnii fanarioţi şi pînă la Ceauşescu: fudulia. E lucru ştiut, românul se mişcă la treabă doar împins de la spate sau condiţionat material. De acest fapt s-au prins şi oficialii de la Bruxelles, care s-au gîndit să le sugereze celor de la Bucureşti, mai voalat, mai pe faţă, că România s-ar putea să nu mai primească o parte din împrumutul FMI dacă nu accelerează reformele în Justiţie. Bine, „accelerare“ e un fel de a spune, aceste reforme nu au demarat, cu adevărat, niciodată. În faţa unui asemenea... şantaj, preşedintele, Guvernul şi Parlamentul nu au stat să se gîndească ce anume a împins Comisia Europeană la gesturi oarecum extreme. În loc să se trezească în al doisprezecelea ceas şi să recunoască – aşa cum a recunoscut şi în cazul măririi salariilor profesorilor – faptul că s-au comis greşeli şi să se asigure că aceste greşeli se vor îndrepta, Băsescu a sărit în sus de indignare şi a declarat că, dacă aşa se pune problema, România nu mai vrea nici un ban. Iată-ne ajunşi într-o situaţie de un penibil rar şi de un trist ridicol: Europa vrea să avem o justiţie funcţională, noi nu sîntem în stare s-o facem să funcţioneze, Europa – în disperare de cauză – recurge la şantaj economic, iar noi, în loc să realizăm, ruşinaţi, în ce hal am ajuns, ridicăm nasul pe sus şi declarăm că n-avem ne-voie de banii nimănui, noi avem justiţia noastră strîmbă şi o îndreptăm în ce ritm avem noi chef! Dacă avem chef!... Dar asta nu a fost de ajuns. Amin