Cu excepţia lui Dan Deşliu, care îl interpelează acuzator pe Nicolae Ceauşescu însuşi, toţi scriitorii care în primele luni ale anului 1989 fac pasul protestului public împotriva regimului comunist preferă să i se adreseze lui Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor.
El este destinatarul unic şi explicit al scrisorilor lui Mircea Dinescu, Aurel Dragoş Munteanu şi grupului celor care deplâng darea afară a lui Dinescu din redacţia revistei România literară. Unic şi explicit, dar după toate aparenţele nu şi exclusiv.
Atunci, în primăvara lui 1989, Dumitru Radu Popescu era atât preşedinte al Uniunii, cât şi şeful consiliului redacţional al României literare. Un cumul impus de blocajul instituţional generalizat din România acelor ani. După moartea fostului director al revistei, George Ivaşcu, petrecută în vara 1988, autorităţile fuseseră incapabile să găsească şi să numească un nou şef la România literară. Prin desemnarea lui Dumitru Radu Popescu se obţinuse însă doar o amânare fără termen a deciziei şi totodată un înşelător statu-quo, nicidecum o întărire a autorităţii preşedintelui Uniunii.
Cum evenimentul care declanşase susţinuta activitate epistolară de acum douăzeci de ani fusese concedierea lui Mircea Dinescu (în unele din textele de epocă se foloseşte, aberant, termenul "destituire"), o explicaţie posibilă ar fi că expeditorii acestor scrisori i se adresau doar lui Dumitru Radu Popescu fiindcă îl socoteau direct responsabil prin funcţiile lui de scoaterea poetului din redacţia României literare. Explicaţie posibilă, dar mai ales alibi. Era pentru toată lumea cert că nu din proprie iniţiativă îl dăduse Dumitru Radu Popescu pe Mircea Dinescu afară, ci conformându-se unei dispoziţii nu se ştie cum şi de unde primită, dar în mod sigur imperativă şi venită "de sus". Cât de "de sus", însă?!
