Călătoria pe câteva trasee de autobuz din Craiova a rămas o aventură exotică: scândurile din lemn în formă de scaune, deodorantul preparat cu esenţe de transpiraţie, roţi încinse, motor, ceapă sau brânză de capră, urmele de fum negru lăsate de ţevile de eşapament, toate acestea sunt ingredientele oferite pătimaşului călător într-un oraş european. Cu privirea dezorientată, femeia se-ndreaptă spre chioşcul cu bilete, se-apleacă s-ajungă în dreptul ferestruicii şi întreabă repede: „Auzi, domniţă, da’ ce autobuz iau şi eu s-ajung la gară, la tren?". Ascultă răspunsul, se-ndreaptă de spate şi se pune pe aşteptat. „Să iau 1. Cică trebe să vină". Se uită în stânga, în dreapta, nu se vede nimic, doar maşini mici sau dubiţe. Se duce mai la umbră, îşi trage baticul mai pe spate şi îşi şterge fruntea: „Nici nu veni bine vara asta şi ia uite ce călduri. O să ne topim...", ameninţă prevestitor. „A, ia uite-l, vine!". Vagonul deportaţilor Un autobuz deşirat, pe care străluceşte rugina amestecată cu praful, se-ndreaptă fioros spre buza trotuarului, în dreptul căreia o pancartă cu figura unui autovehicul sugerează o staţie. Se opreşte şi uşile se deschid anevoie. Femeia îşi ia plasele şi urcă. „Petrina îmi zice mie, dar lumea s-a obişnuit să-mi spună Nina". Îşi caută un loc cu privirea şi se duce spre mijlocul autobuzului, unde îi face cu ochiul un scaun din lemn, odinioară alb, acum ros de timp, de unghii, de cuţite. Îşi lasă bagajul la picioare, pe preşul din cauciuc, şi se dă doi metri înapoi, să composteze biletul. E amiază. Meteorologii anunţă aproape 30 de grade Celsius. Oamenii îşi fac loc pe scaun sau se înghesuie în jurul bărilor. „Janghina asta de autobuz parcă e un vagon de deportaţi. Aşa îmi imaginez că arăta unul din ăla", spune un bărbat de lângă geam. „Şi după ce că e moarte de cald, mai şi pute. Că urcăm cu de toate, cu ceapă, cu brânză, unii mai uită să se spele.