Oboseala nu-i a focului, nici a aerului, nici a apei. Lutul-plămadă o poartă în filigran, ca pe o nedorită ereditate. Împotriva ei, şi pentru ieşirea din mişmaşuri, scrie Gellu Naum Tatăl meu obosit, apărut, cu coperta lui Dan Stanciu & Gigi Rasovzsky, în 1972, la Cartea Românească. Poartă, această scriere, subtitlul pohem. Ar trebui timp şi cuvinte pe care nu le am pentru o explicaţie cît de cît acceptabilă a acestui sunet, nici-nici, care strică (sau repară...) genul consacrat - toată lumea, nu?, ştie ce e acela un poem. Ce e, însă, poemul în care a pătruns falia unui sunet aspirat, puţinora le va fi dat să afle. Să-i luăm, sperînd în destăinuiri, cînturile la rînd.
"Tatăl meu obosit folosea privirea-gîndire". Un contemplativ ostenit, gîndind privelişti, fugind, în gesticulaţii dezordonate, de abis: "Totul neliniştit striga". Un scenariu cvasi-cunoscut, al singurătăţii paralele cu lumea, lumea aceea în care "o tînără numită profesoară într-un colegiu gigant îşi propunea să-şi iubească elevii". Mersul minţii şi mersul lumii se conduc, fiecare, după altă lege, din coduri de vechimi diferite. O cale spre golul ce le desparte găsim, poate, la pagina 59 a unei cărţi în care ordinea e tot ce nu contează: "Se aflau în posesia cîtorva reguli indubitabile (Istoria şi Melancolia)". Într-adevăr, ele sunt eroinele, ascunse sub panouri cu colaje, ale acestui mic manual de saţiu. Istoria şi melancolia, amîndouă întunecate, amîndouă trecătoare, cuprinse în acel Abend rătăcitor printre file, o seară nemţească, sau poate altceva: "Din cînd în cînd întîlneam două personaje mereu aceleaşi care aveau în jurul feţei un fel de coleretă albă Dacă priveam în sus nu vedeam decît cerul".
Povestea începută cu acea mirabilă contemplaţie gînditoare continuă neaşteptat, peste şiruri de alte poveşti, peste pagini şi pagini, priviri pe fereastră în case (poetice)
