În 1970, Michel Foucault, prefaţînd la Gallimard volumele lui Georges Bataille, scria: "Astăzi ştim: Bataille e unul din cei mai importanţi scriitorii ai secolului." Citindu-i azi cuvintele, nu poţi să nu te întrebi: narcisism, orbire, complezenţă dulceagă? Căci, judecată din unghiul solipsit cu care francezii îşi contemplă cultura, fraza lui Foucault nu are nimic surprinzător. Nu hiperbola ei are a ne irita, ci totala inadecvare la autor. Bataille e mare doar prin marea exagerare cu care i-am putea umfla însemnătatea operei. Autor eclectic şi risipit, aflat mereu în afara părţii consacrate a culturii pariziene, Bataille atrage prin neconformismul preocupărilor, dar nu prin profunzimea lor. E genul de autor a cărui operă nu poate da naştere tematicii unui curs academic: Bataille e atît de heteroclit încît nu-i poţi aduna ideile într-un întreg. Într-un cuvînt, nu poate fi povestit, ci doar aproximat prin formule cît mai echivoce. E precum pilitura de fier ale cărei aşchii, în lipsa unui magnet, stă răscolită în toate direcţiile.

Tocmai de aceea nu poţi să-l aşezi pe Bataille într-o categorie anume. L-ai numi scriitor, dacă nu ai vedea cît de convins este că veleităţile sale de economist improvizat ascund de fapt o mare vocaţie. Apoi, numai un spirit însufleţit de un umor negru îl poate numi pe Bataille gînditor. În plus, trebuie să ai o înclinaţie de-a dreptul morbidă pentru verdicte sarcastice ca să-l poţi aşeza în tagma filozofilor. A fost mai curînd un insurgent a cărui stofă n-a putut să ţină pasul cu propriile ambiţii culturale. Pe scurt, a vrut mai mult decît putea. Un partizan fără recunoaştere oficială care s-a răzbunat pe contemporani scriind bucăţi cît mai exotice şi mai greu de clasificat.

Cu o cultură de autodidact rebel, a cărei substanţă a fost contaminată de ranchiunile dominante ale comunismului francez, Bataille îndeplin