Pentru a-l putea privi corect pe Dorel Zaica, trebuie să uiţi că-l cunoşti deoarece, în mod paradoxal, în cazul său memoria nu clarifică, ci, dimpotrivă, boicotează capacitatea de înţelegere şi acurateţea analizei. S-a vorbit atît de mult despre experimentele sale pedagogice, despre cercetarea lui în spaţiul ingenuu al creativităţii, despre sondajele profunde în universul copilăriei individuale, ca anticameră a copilăriei speciei, încît este aproape imposibil să separi ceea ce vezi, ceea ce constaţi nemijlocit, de ceea ce ştii direct sau ai aflat de la alţii. Într-un cuvînt, ca să te întîlneşti cu pictura lui Dorel Zaica trebuie să mimezi cît mai convingător ignoranţa şi, mai ales, să refuzi soluţia comodă a aplicării oricărei grile de lectură deja verificate.
La prima vedere, formele sale derutează, trimit spre altceva şi, dacă rămîi exclusiv în spaţiul artei, ele par proiecte pentru structuri tridimensionale, un fel de pictură de sculptor care urmează a fi extrasă din convenţia planului şi împlinită în tactilitatea volumelor. Imaginile se construiesc oarecum previzibil, prin decupajul puternic al unui centru, de cele mai multe ori figurat în coduri antropomorfe, pe un fundal neutru sau foarte puţin individualizat, al cărui scop imediat pare a fi doar susţinerea motivului. Şi aici avem cîteva mari scheme compoziţionale, care privesc deopotrivă verticala, diagonala, înscrierea centrală în nuclee ovoidale, orizontala activă şi niciodată pe aceea statică, pasivă. Cu alte cuvinte, formele lui Zaica se nasc din lumea elementară a geometriei, din infinita virtualitate a punctului, a liniei drepte şi curbe, deschise şi închise, dar din lumea unei geometrii care îşi neagă atît natura axiomatică, vocaţia abstractă a egalităţii pure cu sine, cît şi aspiraţia întrupării, tentaţia eşecului în constrîngerile precare ale materiei. Din această pricină Dorel Zai
