„Ceci n’est pas une pipe“ (René Magritte) Între „Trădarea imaginilor“ – tablou pictat de René Magritte în 1929 şi „fidelitatea“ lor, răstimp de 30 de ani (1925–1955), artistul-pictor belgian a realizat un ciclu de fotografii în care „subiecţii“ îi sunt prietenii, familia, el însuşi. Ei şi, veţi spune poate, dar nu asta facem fiecare dintre noi? Şi, bineînţeles, aveţi dreptate, dar când e vorba de un Brâncuşi – fotograf al propriilor creaţii şlefuite în carnea marmurei, a bronzului, a pietrei ori a lemnului – când e vorba de un Magritte – fotograf-creator de imagini în care fiinţe vii se lasă aşezate de pictor, precum obiectele în vederea alcătuirii unui tablou de artă – atunci, cu siguranţă, fotografia „aceea“ devine o fidelitate întru trădare de dragul unui mesaj înţeles de privitor „selon l’âme et la vie“ – după cum îi sunt acestuia sufletul şi modul de viaţă. La Muzeul Naţional de Artă al României, în sălile Kretzulescu a fost vernisată joi, 30 aprilie a.c., expoziţia de fotografie „Fidelitatea imaginilor. René Magritte şi fotografia“. Evenimentul se înscrie în programul de Cooperare între Comunitatea franceză din Belgia, Regiunea valonă şi România, pentru care şi-au coordonat eforturile Delegaţia Wallonie-Bruxelles la Bucureşti şi MNaR. Comisar al expoziţiei – Wallonie-Bruxelles International. Fotografiile, în număr de 59, din prezenta expoziţie alcătuiesc un ansamblu pe care avea să-l reconstituie ulterior, în 1976, scriitorul Louis Scutenaire, prieten al artistului, cu ocazia expoziţiei „Fidelitatea imaginilor“, prin care se dorea o răstălmă Publicitate cire a mesajului „Trădarea imaginilor“ la care făcea aluzie Magritte în tabloul acela cu pipa „care nu e pipă“. Şi cum ar fi? Imaginea nu este obiect. E poate doar „ecoul luminii pe pământ“, cum ar fi zis medicul-poet Vasile Voiculescu. Să mai amintim, deopotrivă, că în anul 1968, Marcel Marién – a