De vorbă cu poetul Nichita Stănescu în 1966
Locul unei poezii ca a lui Nichita Stănescu este cerul platonician al ideilor tras mai târziu peste Bizanţ.
Focar de radiaţie apropiat, - dialectica esenţelor - este mişcarea de participare a lucrului obscur, la desăvârşirea uitată.
Această depăşire o asigură Sensul iubirii, o limpezire maximă de idei şi de viaţă, plenitudinea fiinţei angajată într-un dialog strâns cu cel de-al doilea corp al ei, Universul.
Tehnica poetică a lui Nichita Stănescu, efort de regăsire, în care obârşiile spiritului european se recunosc, are în articulaţiile lui moderne ceva din aparatura uimitor de artificială a unei rampe de lansare, interogativ îndreptată spre cosmos.
Nu-i el (cu o hiperbolă) "Pasărea timpurie"? Mediatorul matematic peste frângerea în două a planetei? Şi care de la o limită anevoioasă, ne transmite alert "les figures les plus profonds", chipurile cele mai necunoscute, - o viziune fantastică a sentimentelor?...
*
- Pentru mine poezia este un prilej de contemplare a omului privit din centrul maximului său echilibru, confundat cu universul.
De pildă, din punctul de vedere al cuvântului (ciudată fiinţă, logosul!) care absoarbe materia ca s-o restituie sporită de puterea comunicării, - ceea ce este numit ceva apt de sentimente,... să iubească senin...
- Senin?... "Leoaică tânără iubirea..." spuneai o dată... Ştii, leoaica asiro-caldeeană cu şira spinării străpunsă de săgeţi, cu capul ridicat, mai târându-se încă...
Ca şi basoreliefurile în cărămidă, seninătatea presupune o stăpânire a durerii,... o sculptură lăuntrică şi o contemplare dinamică...
- Vrei să spui că inteligenţa contemplând, reordonează o experienţă informă, încă neajunsă la conştiinţa de sine?
@
