La Timişoara, nişte oameni s-au îndârjit. Ei insistă ca bicicleta să devină principalul mijloc de transport din oraş.

Am fost şi eu invitată să fiu martoră a reacţiei oamenilor în cadrul unui eveniment special, drept care m-am entuziasmat spontan.

Mie îmi place când oamenii fac sport, când folosesc mijoace de transport nepoluante, când socializează, când se pun de-a curmezişul trendului, când îşi înving limitele, numiţi-mă idealistă, asta e. Îmi place ideea de aer liber în plete, pe obraji, în nări.

Şi-am zis să particip şi eu la marea împrietenire a oamenilor nedresaţi complet. La adunarea timişorenilor neastâmpăraţi. M-am gândit, în entuziasmul meu lipsit de raţiune, că „azi în Timişoara, mâine-n toata ţara”! Am ajuns în weekend, i-am întâlnit pe iniţiatori - fraţii Cristescu, nişte tineri oameni de afaceri din zonă - şi am întrebat cum facem. Păi, cum să facem, mi-au răspuns voluntarii, încălecăm pe-o şa şi spunem povestea aşa.

Întâlnirea fusese stabilită pentru un anumit loc, la o anumită oră. Mă gândeam: ei, câţi să vină, au treabă în weekend oamenii, o fi frumos afară, dar tradiţia îi trimite la iarbă verde, la grătare, îi determină să se separe pe familii, comunităţi şi grupuri de interese. Când am ajuns acolo nu mi-a venit să cred. Hala desemnată a fi punct de pornire nu se mai vedea. De oameni cu biciclete. O ditamai clădirea acoperită pur şi simplu de oameni arcuiţi pe biciclete.

Afişe, reclame, panouri obişnuite în astfel de cazuri nu se observau de trupuri pregătite pentru o mare plimbare solidară. Eu ce mai făceam notă discordantă, mi-a trebuit ceva încăpăţânare să mă ţin pe bicicletele din dotare, erau destul de mari, poate şi pentru că urmau să fie folosite de Poliţia Comunitară. Plus că n-am mai mers de multişor cu bicicleta, doar în Bucureşti nu te încurajează nimic la aşa nebunie. Mai