Mihaela Popa e senator PD-L la primul mandat şi vicepreşedinte al Comisiei pentru Egalitatea de Şanse din Senat. I s-a spus de către un scriitor că nu pare a fi politician, pentru că e logică, de bun-simţ şi umană. Ca dovadă, senatoarea Popa a fost singurul om politic care a trecut de la compătimirea copiilor autişti şi de la promisiuni deşarte la fapte. În două săptămâni va introduce în Parlament un proiect de lege ce îi va ajuta pe copiii şi pe adulţii cu tulburări din spectrul autist. "Această problemă nu va rămâne nerezolvată", subliniază profesoara de matematică, intrată în politică în 2007 ca deputat la Parlamentul European.
Jurnalul Naţional: Cum aţi ajuns să vă implicaţi şi să sprijiniţi cauza copiilor autişti?
Mihaela Popa: În anul 1998 lucram pe proiecte de finanţare europeană şi, în cadrul unui astfel de proiect, am colaborat cu o şcoală din Spania. Copilul unei profesoare de acolo era autist, dar mergea la şcoală normală. Nu ştiam pe atunci ce înseamnă autism şi nici cum sunt aceşti copii. De aceea nu înţelegeam de ce copilul nu venea la mine, nu căuta să comunicăm.
A fost primul contact cu un copil autist. Spaniolii mă tot întrebau: "La voi se iau măsuri pentru aceşti copii?", "Fenomenul e în creştere?", "Se caută terapii? Sunt dezbateri?". La noi nu era nimic în acel moment. Momentul-cheie, când m-am hotărât să fac ceva pentru autişti, a fost când m-am întâlnit cu părinţii copiilor autişti care au format Asociaţia Naţională pentru Copii şi Adulţi cu Autism din România (ANCAAR) din Iaşi. Am constatat din discuţiile cu ei că nu există legislaţie care să-i ajute pe aceşti copii: nici la Ministerul Educaţiei, nici la Sănătate, nici la Ministerul Muncii.
Părinţii acestor copii sunt, la rândul lor, condamnaţi la izolare alături de copii lor. Mamele nu mai lucrează, devenind însoţitorii lor pe viaţă.
Care sunt paşii
