Destinatari: colegii critici

Stimaţi colegi critici,

Titu Maiorescu este cel care a impus atât în critică, cât şi în savoir faire-ul vieţii noţiunea de seninătate. Până la el, pentru contemporanii lui critici şi poeţi, senin nu era decât cerul. Generaţia anterioră, paşoptistă, nu cunoştea seninătatea pentru că, mai întâi, în preajma Revoluţiei, ea era veşnic în primejdie, iar după ce i-a suferit consecinţele (exil, închisoare, sărăcie şi câte altele), miza iubirii de ţară era prea mare şi prea scump plătită ca să poţi rămâne senin. Nici în critica literară paşoptiştii nu voiau, în ciuda unor declaraţii frumoase, seninătate, ci sentiment: entuziasm sau dezamăgire, oricum implicare. Pentru un revoluţionar adevărat, la fel ca pentru un îndrăgostit, seninătatea e un semn rău, al nepăsării. Pentru Maiorescu seninătatea e semnul superiorităţii intelectuale, semnul unor timpuri aşezate, semnul dragostei ideale. El însuşi pare să fie însă, în epocă, singurul ei reprezentant de valoare.

Cum a reuşit Maiorescu să atingă seninătatea judecăţii, fie ea critică, etică sau politică, cum a reuşit s-o impună, într-o lume care nu prea cunoştea dreapta măsură, între contemporani bine intenţionaţi, mulţi dintre ei, dar care erau gata să cadă dintr-o extremă în alta? Trebuie să vă fac o mărturisire: preocuparea mea pentru sfârşitul de secol 19 şi primele decenii ale secolului 20 n-a scăzut. Şi, pe măsură ce cunosc alte şi alte detalii din aceşti ani, îmi dau seama tot mai bine că apariţia unui om ca Maiorescu e nu numai o raritate (un om ca el e la fel de rar ca geniile, doar că în alt plan), ci şi un noroc uriaş pentru tot ce a însemnat cultură la acea dată. Ideea e ştiută, dar nu neapărat înţeleasă deplin. Nu vreau să vă vorbesc despre ceea ce ştiţi foarte bine, adică despre textele lui de referinţă, adunate în volume, ci despre ceea c