După ce cutremurul de la finele lui aprilie trecu binişor, fără a ne răpi vieţile sau ologi, lăsându-ne în casele noastre întregi cu doar câte un bibelou căzut de pe bufet şi mai cu seamă după ce persoane specializate în cutremurologie ne-au asigurat că un seism distrugător se pregăteşte pentru anul 2080, inimile ni s-au liniştit, respiraţia ni s-a normalizat, am redevenit aceleaşi persoane bine gânditoare cu varii preocupări existenţiale. Fericite exemplare umane, situate într-o ţară fără vulcani în acţiune, cutremure de suprafaţă, uragane, tornade, incendii cuprinzătoare de provincii - ci doar cu o criză financiară-economică-socială, deocamdată în limite stăpânite de elite cu remarcabilă pregătire în materie. Şi cu sacrificii, care tot deocamdată, nu ne aruncă în ghearele deznădejdii.
Extras din categoria gladiatorilor care tocmai l-au salutat pe imperatorul-seism m-am pomenit pradă unor frământări spirituale de adâncă penetraţie, lucru ce nu mi se întâmplă des şi nici nu-mi este de vreun folos, fenomen care, tocmai prin neobişnuita-i prezenţă m-a pus pe gânduri. Totul a pornit de la o simplă întrebare, de pură retorică, dar cu întinse şi profunde rădăcini în filosofie - de la anticii elini încoace: "ce ţi-e şi cu viaţa asta", - mi-am zis, oprindu-mă scurt, cum şi cutremurul a fost. Pentru că, din fire, sunt adversarul sistemelor.
Am cugetat şi m-am liniştit. Dimineaţa se anunţa radioasă, cu vestiri de ploi posace pe seară, poate cu ceva lapoviţă, peste noapte: înainte de a se încălzi, până a ne fierbe ca pe nişte raci, clima se răceşte, după întunecatul april urmând năzurosul mai. La ora şi în locul potrivit, motanul negru îmi sări în poală, spre a-şi primi porţia de mângâieri - tot cea scurtă. Pe undeva, un obiect greu se surpă cu zgomot, motanul ţâşni de sub degetele mele şi pieri în una din ascunzătorile lui - "ce ţi-e şi cu fric
