Am schiţat până acum o linie de lectură, şi mai ales de relectură, a Istoriei pe care o consider, substanţial, corectă. Faţă de celelalte, aceasta are avantajul de a fi în mai mare măsură critică decât (cum bine nota la un moment dat C. Rogozanu comentând serialul lui Ştefan Agopian) scriitoricească. Diferenţa o face tipul de atitudine, care, în ultimul caz, privilegiază, în dauna normalităţii analitice, imaginea standard a cetăţii asediate. Tonul e de cele mai multe ori patetic, iar întrebarea capitală, aplicată deopotrivă câte unui autor sau câte unei perioade, derivă din familia stilistică a lui "cum se poate una ca asta ?" Pur şi simplu, se poate. (Ca şi aşezarea conştiincioasă, în talere separate, a absenţelor şi prezenţelor unei istorii literare, tipul acesta de nedumerire incendiară mi se pare stupid.) Când, la altă scară, Paul Cernat s-a îndoit de forţa unei generaţii prozastice la a cărei creştere a contribuit el însuşi, reacţiile au fost, dincolo de parada de principii, tot aşa de meschin demagogice. Întrebările acopereau cam aceeaşi gamă ultragiată. Inutil să mai adaug că un asemenea sindrom de panică, adaptat convenabil după necesităţile pieţei editoriale, n-are de-a face cu etica lucidă a criticii literare.
Care e sursa acestui recul iraţional nu mă interesează. În schimb, teama de autoritate ce decurge în mod evident din el merită o scurtă punere în context. Din pricina lui, pentru majoritatea comentatorilor, dezacordul faţă de sentinţele lui Manolescu se transformă automat în delict al acestuia din urmă. Gestul trădează un amatorism cultural frapant. (Fiindcă a percepe Istoria doar în latura ei secundară, situată la graniţa cu publicistica exercitată timp de 32 de ani în România literară e semnul cel mai clar al inabilităţii teoretice de care dau dovadă articlierii. Faptul se poate explica prin criza, mereu ascunsă sub preş, pe car
