Mărturisesc, zăbovesc des prin sălile de studiu ale Bibliotecii Academiei Române care, acum vreo doi ani, mi-a recunoscut chiar calitatea de vechi şi constant frecventator printr-o... "Diplomă de fidelitate".

Dar sunt zile când curiozitatea, ispita de a descoperi şi alte continente ale spiritului - chiar dacă, o dată cu trecerea vremii, ariile necălcate se strâmtează, parcă, tot mai mult, mă împing şi către Arhivele Naţionale. Unde, spre bucuria mea şi sper şi a celor cărora le împărtăşesc descoperirile, mai mari sau mai mici, îmi răsplătesc - luând cunoştinţă de ele - stăruinţa care refuză să se preschimbe vreodată în oboseală sau plictis.

E adevărat, există şi inşi, bine intenţionaţi, care, văzându-mi părul coliliu, socotesc această stăruinţă ca o obstinaţie sau chiar ca o cutezanţă.

Reacţie care îmi aminteşte că şi cu ani buni înainte, trecând pe la o redacţie într-o după amiază de vară toridă, o domnişoară secretară m-a întrebat compătimitoare:

- Dar nu vă oboseşte să lucraţi atâta cu capul?

Iar eu am liniştit-o explicându-i:

- Cred că mă confundaţi. Eu nu muncesc cu capul. Nu sunt coafor.

Oricum, acesta e contextul în care, la Arhivele Naţionale, am dat zilele trecute peste două mărturii despre pictorul Theodor Pallady ale cărui pânze îmi încântau privirea şi trăirile sufletului. Plăcere ce mi-a fost parcă şi mai mult reînnoită şi sporită când am văzut, că cele două testimonii, inedite, li se datoresc lui Victor Eftimiu şi Păstorel, cărora de mult le preţuiesc ascuţimea spiritului şi farmecul cu care ne-o comunică.

Şi chiar dacă ele sunt exprimate în registre total diferite, caracteristice pentru ei, ele ne transmit o egală afecţiune şi căldură pentru marele lor prieten.

Cel dintâi e un text plin de poezie ce evocă legătura intimă dintre pict