Spre rusinea mea, nu-l vazusem pe Dan Puric. Vreau sa spun: nu-l vazusem vorbind despre lume, oameni, Dumnezeu, romani, viata. Il vazusem, fireste, ca actor si – in acelasi timp – stiam despre ascensiunea sa fulgeratoare ca purtator de cuvant al unui anumit segment al intelectualitatii si al ortodoxiei. Erau, insa, informatii, nu impresii directe. Stiam, de pilda, cat de bine s-a vandut cartea „Cine suntem", foarte multi oameni regasindu-se in gandurile sale, pe care insa nu le citisem. Mai stiam si faptul ca atitudinea lui, putin mesianica, putin donquijotesca, a starnit ironia unor intelectuali de varf, nu prea familiari cu ideea ca o conceptie ar putea (sau ar trebui) sa determine si o actiune... Pe scurt, nu stiam nimic despre Dan Puric. Pentru ca nu poti sustine ca stii ceva, cata vreme te bazezi doar pe ceea ce in justitie se cheama probe indirecte. Mi-am corectat cat de cat ignoranta in zilele de Pasti (cum ar fi putut fi mai frumos?), urmarind reluarea discutiei cu Catalin Stefanescu si apoi pe cea de la „Nasul". Ei, bine, acum stiu: Dan Puric este devastator. Relatarea intalnirii „de Pateric" cu instructorul auto este unul dintre cele mai bune momente de umor, dar si de filosofie, pe care mi-a fost dat sa le urmaresc vreodata. Cand si-a exprimat groaza de a se urca la volan, in trafic, inca de la prima lectie, omul – care habar n-avea cine ii este elevul – a racnit la el: „Baaa! Nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa conduca altul!?" Asa ar trebui sa le spunem si noi romanilor, sustine Puric, „Baaa!, nu v-ati saturat sa stati pe locul mortului si sa va conduca niste tampiti!?" Nu mai putin interesanta a fost relatarea imprejurarii in care sotiei sale i s-a facut rau in biserica. A scos-o repede la aer si s-a intors sa cerseasca o bucatica de paine, suspectand o criza de hipoglicemie. „Nu se poate!", au raspuns „niste babe ortodoxe", „ca n-a fo