Realizat după Eseu despre orbi al lui Jose Saramago, filmul lui Fernando Meirelles riscă o confruntare cu un roman complex, construit pe multiple paliere, cu o minuţie a detaliului care creează ţesătura de motivaţii ieşite uneori din cursivitatea logicii. În roman, prozatorul are timp şi talent să explice, să traseze o direcţie cu infinitezimalele şi gradienţii ei, în film regizorul este condiţionat de timp şi nu poate construi in extenso pânza freatică de motivaţii subtile. Inevitabil intervine un proces de selecţie a unor elemente care sunt mai bune conducătoare de sens sau de emoţie, iar capacitatea imaginii de a sugera devine baza unei aproximări, contrageri a evenimentelor din roman, a detaliilor la câteva. Este confruntarea clasică dintre carte şi ecranizarea ei, de aceea simt de această dată nevoia să mă desprind de universul cărţii pentru a vedea ce a reuşit Meirelles în absenţa ei. Avem în aparenţă un scenariu apocaliptic desfăşurat după toate regulile genului, ilustrate spre exemplu la nivelul unei vulgate de un film precum Întâmplarea (The Happening, 2008) al lui M. Night Shyamalan. Ca şi în Întâmplarea, ceea ce pare a fi un virus loveşte din senin şi oamenii încep pe rând să orbească. Orbirea este bruscă, iar medicii nu reuşesc să detecteze traumatisme sau maladii retiniene, adică ochiul nu pare în nicun fel afectat. Spre deosebire de clasicul scenariu apocaliptic cu virusul în acţiune, aici nu există nicio explicaţie de ordin raţional, însă regizorul nu încurajează până la capăt niciuna de ordin mistic chiar dacă lasă câteva repere pentru o astfel de interpretare. În scurt timp de la declanşarea pandemiei de orbire, guvernul instituie carantina şi armata preia controlul strângând bolnavii în spaţii neamenajate unde li se distribuie alimente şi unde sunt păziţi cu stricteţe. În această situaţie se află o call girl purtând ochelari fumurii, doi japone