Critica: un subiect dintre cele ce par inepuizabile. Criticul e un personaj care, schimbîndu-şi măştile şi vestimentaţia, rămîne pururi între noi, cu fondul său ce ţine de necesităţile permanente ale spiritului care nu creează orbeşte, ci în conformitate cu imboldurile unei sensibilităţi aduse la conştiinţă, intelectualizate uneori la un mod specializat. Unii dintre criticii indigeni şi-au înălţat prototipul pe piedestalul unei omnipotenţe, mergînd pînă la teza cum că productele exegetice sunt mai interesante decît opera şi chiar pînă la sublima utopie a unei interpretări capabile a-şi "inventa" obiectul, adică a-l extrage din neant. Alţii şi-au tratat domeniul cu scepticism, contestînd mai cu seamă relevanţa verdictelor critice stabilite prin mijloacele artei, id est ideea unei critici "creatoare". Între entuziasmul absolutizant şi refuzul moroz, critica şi-a continuat pînă azi drumul... creator. Vom încerca în rîndurile următoare să schiţăm un portret al slujitorului său în contextul nu chiar senin al actualităţii, ajutîndu-ne de consideraţiile unui eminent cercetător literar, Nicolae Florescu, conţinute în amplul Preambul al substanţialului d-sale volum (întîiul), intitulat exhortativ Înapoi la Aristarc. Patron al breslei, eruditul conservator al Bibliotecii din Alexandria, primul comentator al poemelor homerice, "bărbatul de gust şi rezonabil", aşa cum l-a caracterizat Horatius, Aristarc e un soi de sinonim al disciplinei critice, asemănător cu ceea ce reprezintă pentru medicină Hipocrate: "E o întruchipare oarecum modelatoare, căci fără sesizarea prezenţei sale în conştiinţa noastră modernă ne-ar fi greu să înţelegem atît condiţia profesională cît şi valenţele istorice şi etice active ale criticului, acest specimen uman născut din scepticismul unei iluzorii, continue căutări a adevărului". Înscris în temporalitatea istorică, el e concomitent un depozitar al