O prostie (prejudecata nu poate fi) s-a insinuat si continua sa fie repetata de multi critici atunci când vorbesc de generatia optzeci: caracterul experimentalist, adica uscaciunea, livrescul scrierilor noastre. Tributari intelegerii literaturii ca subiect, multi cred ca in scrierile optzeciste nu se intâmpla nimic, deci nu ar avea epic, ca si cum epicul s-ar reduce la "stirile de la cinci" sau la faptele din tabloide – ceva sex, ceva droguri si ceva lesbianism sau homosexualism asezonate cu teribilisme. Obsesia corporalitatii leaga insa dramatic –si iata ca dupa ce nu mai sunt, tragic – textul de autorul sau. Asa se intâmpla cu "Zodia scafandrului" a lui Mircea Nedelciu (si mai inainte cu "Tratatment fabulatoriu"), asa se petrece cu "Dejunul sub iarba" a lui Ioan Flora, asa stau lucrurile cu "Trupul stie mai multe" a lui George Craciun. In "Doborâtura de vânt" din primul sau volum, "Acte originale. Copii legalizate" (1982), o banala activitate – aducerea unei carute de lemne din padure – se transforma intr-un excurs de luare in stapânire de catre trup a lumii. Accentul nu cade pe social (conditiile mizere in care isi duc viata niste profesori in Nereju, Vrancea), ci pe interioritate: "Sa poti ajunge in fiecare secunda acolo, in lumea interioara din afara lumii interioare", mai mult pe trup, "trupul (care) stie". Insusi textul este o corporalitate, un trup, de aceea analiza, luarea sa in stapânire de catre cititor (vorbesc de cititorul de buna credinta) se produce doar daca el insusi a luat act de corpul sau. Exista, spune Gheorghe, o fragilitate tragica in insasi corporalitatea noastra si a lumii.
Sunt similitudini tulburatoare intre cele trei carti – ultime! – ale bunilor mei prieteni Mircea, Ioan, Gheorghe si Mesterul Lacusta. Trupurile lor stiau mai multe. Discretia i-a facut sa codifice semnele tragice pe care le primeau. Dar tot trup
