Iarba, mătăsoasa, gingaşa, mereu înviorătoarea şi dorita podoabă pămînteană, nostalgica iarbă verde de acasă, evocată fermecător, dimpreună cu întreaga viaţă din valea sa, de galezul Richard Llewellyn, are în perspectiva edililor Bucureştiului o altă percepţie decît aceea implicită parizienilor, să zicem. În timp ce sub lentilele mentalităţilor mele, de european vechi, dar răsăritean, tăvălitul prin iarba oraşului constituia doar apanajul cîinilor comunitari şi al aurolacilor, normalitatea omului comun din capitala Franţei o reprezenta, prin vara lui 2006, lînceda, orizontala picoteală, fără jenă, a unor inşi respectabili, de toate vîrstele, pe respectivul domeniu public... Pot mărturisi că abia cînd am prelucrat acele imagini paşnic-idilice (deşi urbane), am avut revelaţia adîncimii sintagmei pe care am îngroşat-o înadins în fraza precedentă. În mentalitatea occidentalului, stăpînul nu-i cutare sau cutare edil-şef, care, pe timpul fatalmente limitat al mandatului său, dispune după bunul plac de banul public şi de întregul citadin; stăpînul veritabil, sempitern aş scrie, este Cetăţeanul, fie el chiar turmentat - ca să ne condimentăm textul caragialian, cu voia cititorilor...

Potrivit viziunii urbane autohtone, primăria sectorului 4, la cîrma căreia se află Piedone, a adăugat banalelor inscripţii imperative imaginea unui... fier de călcat de epocă (de-acela cu jar sau cărbuni încinşi - adaug, din deformare didactică, pentru eventualii tineri cititori ai rîndurilor de faţă, născuţi şi formaţi în zodia electricităţii), vrînd a sugera, bănuiesc, amatorilor de scurtături că gestul cu pricina ar putea fi categorisit drept... desuet. Recunosc aici un progres: de la amenzile explicite, din vremea comunistă, tipărite sub acele NU-uri gigantice, scrise cu roşu, s-a trecut la jocul de cuvinte, la aluzie, la sugestie...

Plimbîndu-mă deunăzi, ca tot bu