În anul Revoluţiei, Jenica Pană avea 36 de ani. "În 1989 eram însărcinată cu cel de-al doilea copil. Cu băiatul. Emil. Mai aveam o fetiţă de 2 ani, pe Iulia. Lucram ca desenator tehnic. Dar, de-ndată ce am rămas însărcinată cu fetiţa, am renunţat la serviciu.
Mi-era prea drag să petrec acea perioadă aşa cum îmi doream, fără stres, fără panică, fără frică, aşa că m-am hotărât să renunţ. Nu pot spune că a fost pasiunea vieţii mele această meserie. Atâta doar că, pe lângă salariu, luai la fiecare proiect realizat, la fiecare proiect dus până la final, un anumit procent. Şi asta conta foarte mult, mai ales în acea perioadă, când era foamete mare.
Acel an ne-a găsit în comuna Măgurele. Acolo locuiam într-un apartament cu două camere. Trăiam dintr-un singur salariu, cel al soţului meu, care era inginer. Ţin minte şi acum că, atunci când mă duceam să mai rog vreo vânzătoare să ne pună şi nouă deoparte câte ceva de mâncare, promiţându-i nişte bani în plus, şi vecinele mele, şi vânzătoarele chicoteau: «Uite la ea, o ţine bărba-su acasă, ăştia au bani, dacă nevastă-sa îşi permite să stea fără serviciu».
Dar trebuia să stea acasă cineva cu copiii. Ce puteam să facem, să punem bonă? Era acelaşi lucru din punct de vedere al banilor, şi copiii nu erau atât de bine îngrijiţi precum mă străduiam eu. Soţul meu şi acum lucrează tot în acelaşi loc de muncă, pe un salariu la fel de pipernicit precum era şi în perioada aceea.
Pasiunea vieţii mele au fost copiii. Poate de aceea nici nu m-am mai angajat ulterior, deşi, la un moment dat, după ce copiii au crescut, mi-am dorit un serviciu, chiar am încercat să mă reangajez ca desenator tehnic, dar nu s-a mai putut. Pauza pe care o făcusem fusese prea mare, aşa că nu a mai fost chip să mă primească, deşi au intervenit nişte oameni pentru mine. Odată cu trecerea timpul
