Asumându-şi cu modestie rolul de interpret al ideilor altora, Livius Ciocârlie îşi revendică implicit, condiţia de spirit liber, incompatibilă cu gândirea scriitorului veritabil, "captiv al propriului său geamantan" plin cu mituri şi cu obsesii, fertilizatoare, structurante, dar şi încorsetante, limitative: "A fi un spirit liber înseamnă nu numai a nu avea idei preconcepute, înseamnă şi a-ţi părăsi ideile îndată ce le-ai conceput. Eşti mult mai sprinten când nu porţi în spate un cufăr cu bunuri proprii. Şi, bineînţeles, când ai luciditatea de a nu întreţine nici un mit. Abia atunci, închizând cercul nu te întorci de unde ai pornit" (p. 85). Deşi pare să definească spiritul liber, autorul aproximează, în fapt, şi o definiţie, în siajul lui H.-G. Gadamer, a interpretării. Spiritul se reîntoarce întotdeauna la sine, închizând cercul, însă numai lectura dialogică, receptivă şi nedogmatică asigură câştigul epistemologic, posibilitatea restructurării şi a îmbogăţirii conştiinţei interpretative, precum şi a obiectului interpretat. Scrisul hedonistic ("pentru plăcerea mea", p. 69) şi ateleologic ("Cu ideile ce urmăresc? Doamne fereşte! Absolut nimic", p. 5), "farafastâcul", în termenii autorului, nu e chiar gratuit: "Valéry pare a fi tipul omului dominat de o singură trăsătură - de intelect. A recunoaşte că, în realitate, a fost mult mai cuprinzător şi mai divers mi se pare a fi misiunea cititorului - mai ales când se vrea şi comentator" (p. 8). Nu faptul că Livius Ciocârlie se contrazice (pe sine sau pe Valéry) este relevant, acesta fiind, în fond, avantajul scriiturii fragmentare, nu intenţia sa, dacă e să preluăm chiar distincţia poeticianului francez, ci "intenţia" operei, adevărul pe care ea îl revelează. "Luarea la harţă", aparent ireverenţioasă, cu cel care proclama supremaţia "studiului inepuizabilului creator şi transformator universal ce se numeşte Spirit" se