Literatura română şi manifestările sale, chiar şi eforturile de a-şi apropria noul limbaj venit de la Răsărit, nu au făcut obiectul agendei (nici a celei ascunse, nici a celei vizibile) a săptămânalului Veac Nou. Însă, cu toată ponderea nesemnificativă a artei scriitoriceşti româneşti în paginile săptămânalului, operaţia de deconstruire a prezenţei sale, pe parcursul anilor 1944-1954, poate oferi observaţii folositoare pentru înţelegerea mai nuanţată a statutului avut de aceasta în epocă.
La finele anului 1944 când este lansat Veac nou, viaţa literară românească era în plin proces de epurare. Restabilirea moralităţii sociale părea să sugereze că nu era momentul pentru fineţuri şi delicateţe în a pune în adevărata lumină acea "generaţie de imbecili", cum o numea Oscar Lemnaru în paginile ziarului Dreptatea, generaţie acuzată de a fi adus fascismul şi războiul. În dezbaterea generalizată privind curăţirea morală şi separarea neghinei de secară, ideologia comunistă a găsit prilejul ideal de a pune în practică acel tip de "inginerie discursivă": să sugereze sindicalizarea şi însuşirea soluţiei sovietice, în general, drept pasul imediat următor operaţiei de curăţare a culturii române de elementele fasciste. Cu un nou preşedinte, Victor Eftimiu, şi un nou comitet de conducere (N.D. Cocea, Lucia Demetrescu, Cicerone Theodorescu, Cezar Petrescu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu), Societatea Scriitorilor Români va deveni o structură subordonată complet politicului, hotărând, din septembrie 1944, aderarea la platforma-program a Frontului Naţional Democratic, iniţiată de PCR, şi acceptând o versiune reformată a scriitorului: muncitorul intelectual. "Bacilul luptei de clasă", cum îl numea Eugen Negrici, era inoculat, "tulpinile" sale dovedindu-se extrem de rezistente în timp.
Ponderea producţiilor literare româneşti în paginile publicaţiei este vizi
