La fel cum există o vârstă de internet, socotită de la data de la care o persoană a „apărut” pe un blog sau un forum, generaţiile Web-ului găsesc modalităţi noi de distracţie şi, s-o spunem cinstit, frecat menta.
Una dintre acestea este Twitter-ul, devenit cunoscut şi în România ca urmare a „revoluţiei” de la Chişinău de acum câteva săptămâni. Dincolo de viteza şi uşurinţa cu care cineva îşi poate trimite opiniile prin Twitter, există şi o relevanţă sau premise de succes ale platformei, pe termen lung?
Câteva instrucţiuni tehnice, tocmai fiindcă sunt simple: îţi trebuie doar o adresă de e-mail ca să te înscrii pe Twitter.com şi ca să începi să trimiţi mesaje. Obţii un microblog de forma Twitter. com/Nume (subsemnatul are unul la Twitter. com/anescu) şi i-ai dat drumul. Poţi scrie ce vrei, dar numai în limita a 140 de semne (litere). Mai rămâne şi să te citească cineva.
Cititorii apar oarecum în momentul în care alţi amatori de Twitter încep să te urmărească („followeze” în jargon). Tu însuţi te poţi plimba prin conturile altora şi, atunci când găseşti pe cineva interesant, dai clic pe „Follow” pentru a vedea mesajele respective pe pagina proprie.
După aceste scurte explicaţii, plicticoase pentru cei care folosesc deja platforma (scuze!), să revenim la întrebarea necesară: la ce şi cui foloseşte? Creat în 2006 de Jack Dorsey, un programator care are azi doar 32 de ani, Twitter funcţionează nu numai ca un „blog de bloguri”, ci şi ca o platformă de chat. Un studiu din februarie 2009 spune că există aproximativ şase milioane de utilizatori în lume. Problema e alta: câţi dintre utilizatori sunt citiţi de cineva?
Răspunsul e neaşteptat de optimist. Twitter „se ia” ca o viroză. Dacă îţi faci un cont şi eşti cât de cât cunoscut pe internet, începi să vezi cum cifra din dreptul lui „Followers” creşte singură. F
