In nordul Bucovinei exista case nemuritoare, vechi de sute de ani. Rezistenta lor este magica. Au fost construite dupa un ritual ancestral, mostenit de pe vremea solomonarilor
Mana de aur
Calul cel inalt al lui Miron Droniuc s-a oprit chiar in mijlocul satului si nu mai voia sa faca un pas. Cu copita lui subtire, isteata, "scurma" in tarana, intr-un loc anumit, fornaind cu o ciudata nerabdare. Din pamant a iesit o mana. Un brat matahalos, acoperit cu zale, al unui barbat urias. Statea piezisa, in sus. Parca ar fi fost mana unui om inecat ce ratacea din vremuri stravechi pe sub pamanturile bucovinene.
Miron Droniuc era un om mic, calare pe un cal mare. Asa era vazut mereu. Atos, cracanat, roscovan, tronand pe spinarea lata a aceluiasi armasar. Om respectat in tot tinutul, cu viata curata, gospodarie frumoasa, invatat sa se fereasca de toate intamplarile nepamantesti. Mana gasita in glie era plina cu aur. Burdusita pana la umar. Cativa cocosei se scursesera din ea si straluceau pe pamant. Niste banuti foarte vechi, cum nu se mai vazusera vreodata. Miron a sarit din inaltul calului si s-a apropiat. A atins aurul. Iar aurul "nu l-o zvarlit cat colo" si nici nu i-a ametit mintea, asa cum se intampla cu banii legati prin blestem. Atunci el a tras afara maneca aceea din pamant!... A dus-o acasa si a bagat-o in grinda de pe mijlocul podului. Grinda mare, din lemn tare, ca drugul, pe care a scobit-o de-a lungul, apoi a daltuit o deschizatura "ca un penar" si a geluit-o deasupra, "tat fain, finut, ca nu se videa nimica nimicuta". Toate acestea se intamplau pe Muntele Negru, intr-un sat de pe valea Ceremusului, strabunul rau hutul din nordul Bucovinei pe atunci romanesti. Miron nu a spus nimanui despre mana de aur. Nici nevestei. Doar calului sau i-a aratat si i-a spus. Odata au venit ploi puternice si Ceremusul s-a umflat grozav. A smuls toate casel
