Prin arta sa de a şlefui talente, a pus umărul decisiv la consacrarea şcolii de box ploieştene drept cea mai prestigioasă din România. Povestea pugilistică a antrenorului emerit Ion Moroiţă a început când avea zece ani, odată cu primul gând de a se lăsa sedus de nobila artă.

Prietenul „vinovat”

A ajuns să joace box datorită unui fost coleg de şcoală. „Aveam un prieten care fusese boxer. Nicolae Iordache se numeşte. A fost campionul ţării la juniori. Era cu mine în clasă. Antrenorul lui, Nea Nicu Paşoiu, Dumnezeu să-l ierte, m-a atras şi pe mine când mergeam să îmi iau prietenul de la sală”, îşi aminteşte Moroiţă.

Împlinirea dorinţei avea să vină patru ani mai târziu, când a plecat din sat la şcoală, la Ploieşti. „Bunicii considerau că boxul este un sport dur. Am venit, însă, la liceu şi am început să mă antrenez la sala Rafinorul, cu Nea Gică Răileanu şi Emil Popa”, precizează antrenorul. A participat, pentru prima dată la un campionat, în 1975. „Am câştigat zona, dar nu am luat medalie la finală”, îşi aminteşte antrenorul emerit.

Cariera de antrenor

După ani de competiţii şi titluri de campion, în 1988 a venit retragerea şi debutul ca antrenor. „Am boxat la categoria 67 de kilograme şi m-am lăsat când am ajuns la 71. Nu mai puteam să fac faţă acestei categorii. Era greu. Îmi dădusem testul pentru a deveni antrenor, ca să zic aşa, în ianuarie. Titi Tudor şi colegul lui de atunci au plecat şi m-au lăsat pe mine în cantonament. Nea Emil, antrenorul nostru, care era la lot, a venit în control şi a fost mulţumit de cum stăteau lucrurile. Apoi, în mai, am rămas antrenor în sală”, povesteşte Ion Moroiţă.

Vremea campionului

„Am avut noroc de copii care au făcut performanţă. Printre primii care mi-au intrat în sală a fost şi Adrian Diaconu. A fost un copil neastâmpărat, un copil rău în ring. I-a plăcut, a