Scuzaţi-mi tăcerea prelungită. Am fost la Iaşi unde nu m-am putut apropia de nici un computer de unde să postez în tihnă. De data asta m-am dus şi m-am întors cu trenul. Pentru călătoriile mai lungi vă recomand CFR-ul, dacă vreţi să şi vedeţi ce e pe drum. În maşină stai aproape de firul ierbii şi te uiţi mai mult la ce e înainte în trafic. S-a îngălbenit ţărişoara de cîtă rapiţă a plantat românul cu gîndul la subvenţii. La Tecuci trenul a luat-o pînă la un punct înapoi, ca la Ploieşti – de unde şi vorba din Moldova că o întorci ca la Tecuci. Linia electrică ţine doar pînă acolo. După aia, pînă la Iaşi mergi cu dieselul. Încet. Poţi privi pe îndelete sărăcia din judeţul Vaslui şi sărăcia din judeţul Iaşi. Ţi se strînge inima. Fabrici abandonate, în locul lor afaceri cu fier vechi sau nimic, iar din cînd în cînd pe cîmp, iepe cu mînjii lor şi cîte un armăsar priponit, să nu se sperie de tren şi s-o ia razna. In Iaşi, marea gară veche a fost în sfîrşit refăţuită. Un semifals enervant. Pe aripi, zidurile gării au fost modernizate cu sticlă. O tîmpenie. Iar culoarea e în rest de un căcăniu deschis. E drept că în staţia taximetrelor din faţa gării te trăzneşte un miros de urină, dar nu cred că reparatorii gării s-au gîndit la o combinaţie între acest miros şi culoarea zidurilor gării. Oraşul mi-a plăcut mai mult decît data trecută. Am evitat să mă duc să mai casc gura o dată la coada de la moaştele Sfintei Parascheva. Deşi cred că sfînta ar trebui să facă o minune pentru acest oraş care pare buşit de criză. Spre deosebire de bucureşteni, locuitorii Iaşiului nu par crizaţi. Şi chiar dacă unii dintre ei nu se suportă, îşi păstrează politeţea. L-am revăzut, după mulţi ani, pe Luca Piţu. A devenit vier – adică se ocupă de o vie pe care a recîştigat-o. Un vier care îţi povesteşte orice vrei să afli despre lumea culturală şi doctorală din România. Amestec de bîrfă subţire