Prezidenţiabilii au început cursa devreme şi inutil.

Traian Băsescu se lasă aşteptat ca o vedetă rock experimentată, chiar dacă în ultimii ani a obosit vizibil şi aduce cu starurile blazate pe care le cheamă Vanghelie să distreze pensionarii de Revelion. Războiul preşedintelui cu mogulii l-a adus în lumina reflectoarelor (în cel mai bun unghi de filmare posibil) pe Mircea Geoană. Social-democratul, crescut în puful cartierelor Securităţii, are de partea sa televiziunile de ştiri, la care însă electoratul cocoşat de istorie spre stânga se uită rar. Preşedintele Senatului României e un paradox, un fel de struţ care s-ar vrea cămilă şi o cămilă care nu-şi poate accepta cocoaşa: un diplomat decent şi un parlamentar care a preferat, din prudenţă, să fie emanat de Colegiul de Dăbuleni.

Când s-a jucat ultima oară de-a democraţia, astă-toamnă, România a produs nişte alegeri caricaturale, terminate cu un pupat glorios, pe gură, între „adversarii” din campanie. Colegii care au avut onoarea să meargă la Dăbuleni s-au întors încărcaţi cu aceste vorbe înţelepte, slobozite pentru eternitate de primarul Nicolae Drăgoi (PSD-ist pe filiera PSM): „Ce-nseamnă democraţia? Înseamnă majoritate, domnule! Puterea! Păi, dacă noi avem puterea, nu trebuie să facem ce trebuie? Noi, noi, ai noştri…”. Mircea Geoană e fătul acestei mentalităţi în care se poartă roşul, se aplaudă furtunos şi „se face ce trebuie”.

Crin Antonescu pozează şi el în ce nu este: un Obama cu ochii albaştri. Vedeta PNL ar trebui să seducă, natural, un segment de populaţie educată, cu venituri peste medie, care s-a săturat de gafele locatarului de la Cotroceni, dar vrea şi altceva, coerent, în loc. Pedalând agresiv pe singura idee din discursul său („Fără Băsescu!”), acest orator de weekend şi „poliglot” în pragul corijenţei îşi minează constant propriul bazin electoral.

R