Vorbeam acum ceva timp despre primul mare matematician arab, al-Huarizmi, mai precis despre începutul tratatului al-Huarizmi, al cărui titlu a rămas necunoscut şi unde era descris, în detaliu, sistemul de numerotaţie indian, în care simbolurile primelor nouă numere au fost nu-mite figuri, iar cel de-al zecelea era numit assifr = zero, literal, gol, vid. Acest zero, acest vid consta într-un cerculeţ mic cu ajutorul căruia puteau fi exprimate fără nici un impediment numere oricât de mari. Rezultatele cu numere negative în rezolvarea ecuaţiilor nu mai au o imposibilitate şi o absurditate, ca la greci. În termeni geometrici, ele n-ar fi avut nici un rost.
Zero şi-a pierdut însă calitatea de simplu substituent care să reprezinte un spaţiu gol. Brahmagupta (598-660), matematician indian din secolul al VII-lea, a dat o valoare specifică lui zero, ca rezultat al însumării unui număr pozitiv cu unul negativ, având aceeaşi valoare absolută. Locul lui zero în şirul numeric nu mai era la dreapta lui 9, ci între 1 şi -1. Astfel, şirul numerelor începea de atunci, cu zero: - ? ... ... - 3, - 2, - 1, 0, 1, 2, 3, ... ... + ?.
Desprinderea de viziunea grecilor asupra legăturii dintre numere şi geometrie a avut drept consecinţă naşterea a ceea ce arabii au numit ulterior algebră (de la cuvântul arab al-jabr = a aduce ceva la bun sfârşit, care figura în titlul unui tratat despre rezolvarea ecuaţiilor - Kitab al-hisab al-jabr wa'l muqabala - scris înainte de 825, de al-Huarizmi;
Tratatul de algebră a fost tradus în Europa, cam prin 1150, de Girardo din Cremona, sub titlul Algebra d'al-Huarismi). E drept că acest tip de gândire matematică n-a prea favorizat dezvoltarea geometriei în India...
INFINITUL. În secolul al IX-lea, un învăţat (acarya) jainist, Mahavira, din sudul Indiei, a elaborat un tratat versificat Ganitasa-rasargrabar = Compendiul esenţei cal
