Nea Iancu este artist într-ale olăritului de mai bine de 60 de ani. Chiar dacă nu mai e atât de „vânos” ca în adolescenţă, mâna-i merge întruna. S-a născut în urmă cu 72 de ani, într-un sat cu bogată tradiţie în meşteşuguri populare şi în special în arta olăritului. Nea Iancu Giura îşi aminteşte anii copilăriei cu o oarecare tristeţe: “Părinţii lucrau la boieri pentru de-ale gurii. Era patimă. Acum e boierime pe pământ. Şi tocmai când am dat de trai, am îmbătrânit”. Plin de viaţă şi mereu pus pe glume, bătrânul îşi povesteşte chiar şi viaţa cu zâmbetul pe buze. “Am crescut greu. Am mâncat mămăligă cu mâna, o făceam cu râşniţa de piatră. Era bună, era mai sănătoasă. Acum, sunt bolnavi toţi, pentru că mănâncă chimicale”, ne spune meşterul nostru.
“Roata merge, cât o putea moşu`!”
Arta lutului a învăţat-o de la tatăl său. Este un meşteşug multimilenar păstrat din generaţie în generaţie. A început să facă ulcele pe când avea doar 11 ani. Îi plăcea meseria, mai ales că puteai trăi din ea la acea vreme. “Mă duceam cu ele în spinare şi le vindeam prin sate. De la tata am învăţat meseria şi eu i-am învăţat, la rândul meu, pe nepoţii mei”, ne spune nea Iancu Giura. Când a ajuns la vârsta adolescenţei, a reuşit să facă oale mari.
“La 18 ani, făceam oale cu două mănuşi, de 15 kilograme oala. Eram vânos. Acum, nu mai pot să fac. Fac oala de 7 kg maxim”, spune artistul. E mândru să încă-i mai merge mâna. “Merge, tată, roata, merge cât o putea moşu`. Asta-i datina din străbuni. Oricât de emailate sunt oalele de azi, e mult mai bună sarmaua în oala de pământ”, ne asigură bătrânul.
Strănepoţii lui nea Iancu, olarii de mâine
Nea Iancu se mândreşte cu familia pe care o are. Soţia, fata, dar şi nepoţii îl ajută enorm. Chiar şi strănepoţii sunt dormici de a învăţa arta modelării lutului. Doar e tradiţie în familie.
