Horia Ghibuţiu: "Dacă aţi rămas acasă sâmbătă seara - şi n-aţi vizitat muzeele, în cadrul unei manifestări care a adunat îmbucurător de mulţi adepţi -, e posibil să vă fi interesat finala concursului muzical Eurovision".
Oricât ar fi de superficial acest show transmis de televiziunile de stat de pe continent, ediţia moscovită a strâns o sută de milioane de telespectatori, un număr la care, că tot vin euroalegerile, organizatorii acestora din urmă pot doar visa. Şi ţineţi cont că la votarea politică alegerea e pe gratis, nu trebuie să dai un euro douăzeci ca să îţi exprimi preferinţa, ca la concursul de cântece.
Sigur că nu pot fi comparate voturile politice cu cele pentru nişte melodioare, dar discuţia despre interesul/dezinteresul europenilor poate fi purtată. Mai ales că, nu de ieri, de azi, la Eurovision pare să conteze mai puţin ce scrie pe portativ şi mai mult exprimarea unui vot echivalat cu o declaraţie de patriotism (fie piesa cât de rea, diaspora turcească a votat cu drag o manea ritmată) - sau buna vecinătate (moldovenii ne-au ales pe noi, noi pe ei, ex-iugoslavii şi ex-sovieticii între ei).
Ce au ales europenii la concursul din Rusia? Pur şi simplu, cea mai bună melodie, una care poate fi reţinută imediat şi e făcută pe calapodul Eurovision - fredonabilă, uşurică, simpatică. Nu întâmplător, „basmul” norvegian a adunat un număr-record de voturi, fiindcă reţetei i s-a adăugat şi o apariţie parcă prefabricată pentru generaţia „Bravo”: chipul proaspăt al unui puşti drăguţ, Aleksandr Igorovici Rîbak, devenit Rybak după ce părinţii săi au plecat de la Minsk la Oslo.
O fi concursul european de cântece un kitsch bătrânicios al televiziunilor naţionale, dar performanţa „basmului” a făcut spectacol ieri în presa populară din Norvegia: zeci de mii de mesaje de felicitare, cine e fata căreia i-a fost dedicată melodia,
