Veronica Şarlă Călin evocă o lume pierdută, un „sat de moşneni, cu oameni de mijloc, în care familia era celula de bază. Nu se pomenea în aceste locuri de copii aruncaţi, de divorţuri, iar furturile erau foarte puţine. Oamenii respectau obiceiurile, posturile şi toate tradiţiile satului. Toate femeile şi mama mea fierbeau lingurile de lemn, să nu cumva să rămână grăsime pe ele. Aveau o credinţă sfântă în Dumnezeu şi respectau aceste obiceiuri. Ceilalţi se luptau şi ei cu viaţa“. Aceasta este lumea în care a trăit cea care a adunat într-un volum de nuvele povestirile vieţii. Veronica Şarlă Călin a fost învăţătoare timp de 35 de ani. A trăit în Orodel, iar astăzi, la pensie, a început să-şi bucure copiii şi nepoţii cu poveştile fascinante ale adolescenţei. „Am început să povestesc şi eu copiilor, care m-au întrebat de ce nu scriu toate aceste lucruri frumoase. M-am gândit că nimeni nu va citi aşa ceva. M-am apucat să le aştern totuşi pe hârtie. După ce le-am scris, copiii le-au arătat lui Marius Ghica, iar acesta a dat verdictul: pot fi publicate. Din una în alta am ajuns să formez un volum. «Martor la slobozitul apelor» este titlul volumului. Se referă la slobozitul apelor, care se face la o fântână nouă. Pentru că există şi slobozitul apelor de la morţi, dar nu despre acel obicei este vorba aici. După ce se construieşte o fântână, ea trebuie sfinţită de preot şi atunci oamenii vin cu mâncare, cu cănuţe de pământ, ale căror mânere sunt legate cu flori. Le umpleau cu apă şi se aşezau faţă în faţă peste izvorul care curgea de la fântână şi îşi spuneau: «Eşti martor că am fost la slobozitul apelor?». Răspunsul era: «Şi eu, şi soarele, şi câmpul cu flori». O metaforă foarte frumoasă. Apoi schimbau locul şi repetau aceste cuvinte frumoase, după care schimbau şi cănuţele cu flori. Tatăl meu spunea: Ce frumos ar fi, când mori, să întrebi pe cineva: «Eşti martor că am trăit c