Nu au familie, nu au acte, nu au casă. Saltea le este banca din parc, iar plapumă - cerul. Din iulie, Craiova le va întinde acestor oameni ai nimănui o mână de ajutor: un adăpost social. Sunt pretutindeni şi nicăieri. Sub o streaşină de magazin, implorând cu ochi apoşi pentru un rest de la cumpărături. În pragul bisericilor, blagoslovind cu rugăciuni pomana primită. Pe bulevarde, în intersecţii, amestecându-se cu mulţimea, şi totuşi nu. Ca să-şi mai înece amarul vieţii, se agaţă de câte o sticlă de alcool, singura gustare din zi, uneori. Cum se înserează, te împiedici de ei poate prin scări de bloc, poate pe străduţe dosnice ori pe băncile din parc, locurile în care s-au învăţat să-şi facă la repezeală culcuş din haina de pe ei, o conservă păstrată pentru zile bune şi punga cu mărunţiş. N-au familie, n-au casă, n-au acte. Unii ajung în spitale, beţi, loviţi, tăiaţi sau numai prefăcându-se, pentru a primi o perfuzie hrănitoare, un pat curat şi trei mese calde pe zi. Dacă au noroc, mor acolo, iar primăria se ocupă să le găsească o groapă - primul şi singurul adăpost cu desăvârşire al lor. Dacă nu, după o zi, o săptămână, două, trei, pleacă mai departe. Tot în stradă. În canale, în barăci mişunând de şobolani, în pieţe. Nimeni nu-i vrea. Că nu mai sunt copii, că nu sunt locuri, că nu se încadrează condiţiilor, nu găsesc adăpost nici în aziluri de bătrâni, nici în centre socio-medicale, nici în cămine pentru handicapaţi. Sunt oamenii străzii, sunt „craiovenii" fără un acoperiş deasupra capului, oamenii nimănui. „Rezervat“, caz socialPeste 50 de persoane fără locuinţă se perindă, anual, prin Spitalul de Urgenţă Craiova, mulţumind lui Dumnezeu că s-au îmbolnăvit şi pot avea, în sfârşit, un pat, o bucată de pâine şi o aşchie de săpun. Fiecare secţie îşi are clienţii ei. Elena Valdareş a „locuit" cam trei săptămâni în Clinica de ortopedie. Cu o fată prin Petroşani fără posib