Când îi auzi numele, te-ai aştepta la ceva sofisticat, modern, cu înclinaţii cel puţin franţuzite, înconjurată de cine ştie ce mari minunăţii şi mai împopoţonate. Ai căuta un lux baroc al gustului şi decoraţiunii. Friptura de Turda coboară în timp, trei secole mai în urmă, când îi însoţea pe străbunici în zi de târguri şi evenimente speciale ale cetăţii nu doar în vechea Potaissa, ci şi în Cluj şi până pe la Deva. Aşa o ştia toată lumea încă de pe atunci: friptura de Turda, acea bucată de carne fălindu-se cu slana rumenită ca suport şi şoriciul ei tratat cu opăreală şi bine curăţat pentru gust.

Noi, modernii, am uitat acest gust. Simplitatea "look"-ului o găsim prea puţin atractivă, grăsimea arsă ne înspăimântă, dar pierdem esenţa: un gust cu parfum de istorie, mult mai bogat în simplitatea sa decât tot ceea ce cunoaştem ca aliment suprarafinat. S-a pierdut şi tradiţia bâlciurilor, a târgurilor de zilele morţilor sau de vară.

Locul lor a fost rapid umplut de vacanţe exotice şi alte modernisme cu iz de curiozitate niciodată stinsă. Asociaţia slow-food din Turda, afiliată primei mişcări de acest tip născută cu câteva zeci de ani în Italia, renaşte tradiţia şi l-a găsit pe unicul supravieţuitor, martor, dar şi practicant în copilăria sa al acestor tradiţii. Pe Arpi bacsi, sau nenea Arpi, cum ar veni în limba română, l-am găsit la Noaptea albă a muzeelor în Cluj, unde în curtea interioară a fostului Palat Banffy, actualmente Muzeul de Artă, Consiliul Judeţean şi instituţia amintită au pus de-un târg al tradiţiilor ardeleneşti.

Arpi bacsi are 86 de ani. Părinţii lui au preluat tradiţia fripturii de Turda în 1922 şi o viaţă întreagă au hrănit români de peste tot, maghiari, saşi, ruşi sau orice altă etnie care ajungea pe meleaguri transilvane în zi de târg.

"Eram copil de 12 ani când tata şi mama mă luau cu ei la târguri. Ţin minte că la târgul de