Dacă n-ar avea ochelarii de nevăzător, nu s-ar bănui că Ioan Boiț are această deficiență. Debordează de umor și optimism și e tot timpul pus pe treabă.

A fost diagnosticat abia la 14 ani. „Mi-am pierdut treptat vederea din cauza retinitei pubertare”, povestește el. Este o boală ereditară ale cărei efecte doar el le suportă în familie. L-a afectat foarte rău și i-a frânt visele. În loc să ajungă medic, avocat sau istoric, a ajuns la Școala pentru Deficienți de Vedere Vatra Luminoasă din București, unde a învățat tot ce se putea despre masaj. Din asta și-a câștigat pâinea pentru el și familie timp de 29 de ani, cât a fost maseur în Băile Felix. „Adaptarea de la un system la altul a fost foarte dificilă pentru mine după ce m-am mutat de la București”, povestește el. A avut însă șansa de a-l avea ca profesor pe doctorul Agârbiceanu, fiul scriitorului ardelean. „Am învățat enorm de multe de la domnul profesor, de la masajul clasic la cel sportive, de revigorare, de relaxare sau terapeutic”, spune el. Nu i-a lăcut să fie masseur, dar nu se plânge.

Lupta cu handicapul

Pentru orice persoană cu dizabilități unul dintre cele mai grele lucruri este acceptarea acestei deficiențe. „Primul lucru pe care trebuie să-l înveți când devii nevăzător este să nu-ți fie rușine”, precizează Ioan Boiț și explică și de ce. „Când ți-e rușine, te izolezi și nu mai poți progresa.” El a avut încă două avantaje: umorul și soția lui. „Umorul mă ajută de multe ori. Cu umor se detensionează situații dificile și putem merge mai departe. Cu încrâncenare nu se face mare lucru”, spune Boiț.S-a căsătorit foarte tânăr. Încă mai vedea. „Anul acesta împlinim 36 de ani de căsătorie”, spune el și recunoaște că fără soția sa viața ar fi fost mai grea. Fiica lor este medic stabilit în Franța și le-a dăruit un nepot pe care îl adoră.

Asociația și alte provocări