La 37 de ani, Luminiţa Huţupan Dinu a jucat sîmbătă ultimul său meci din carieră. Portarul "naţionalei" povesteşte cum a trăit momentul şi rememorează cele mai importante repere din viaţa de sportiv
E în poarta Oltchimului şi a "naţionalei" României parcă de cînd lumea! Apără dumnezeieşte de fiecare dată. Pune suflet în tot ceea ce face, se agită, plînge sau rîde. În ultimii zece ani, scandarea "Hu-ţu-pan! Hu-ţu-pan!" a devenit un adevărat leitmotiv. La 37 de ani, Luminiţa a jucat însă sîmbătă ultimul său meci. Ar mai fi putut evolua la cel mai înalt nivel, vîsta nu o trădează. Dar vrea să aibă un copil. E tot ceea ce îşi mai poate dori cel mai bun portar pe care l-a avut handbalul românesc.
- Luminiţa, îţi mai aduci aminte primul antrenament?
- Ooo, s-a întîmplat demult. N-am uitat însă de unde am plecat. Şcoala generală numărul 26 din cartierul Mărăţei, în Piatra-Neamţ. Primul meu antrenor, Ovidiu Ţoc, nu m-a dorit în echipă. Eram prea grasă şi abia mă mişcam. Nu a putut scăpa însă de mine. M-a trimis în poartă, în ideea că voi abandona. Dar nu am făcut-o. Mai mult, de atunci nimeni nu m-a mai scos dintre buturi.
- Ai evoluat la Relonul Săvineşti pînă la 27 de ani. Cum a fost acea perioadă?
- Jucam în prima ligă, dar eram mai mult rezervă. Sora mea, Anca, mai mare cu patru ani decît mine, era cea mai bună din echipă. Cred că antrenorii m-au păstrat în lot şi din cauza asta. Am muncit însă şi cînd mi s-a oferit prima şansă, am profitat de ea.
- Cînd s-a întîmplat?
- În 1997, antrenor la Relonul era Alexandru Mengoni. El mi-a spus cînd a văzut cum mă pregătesc: "Mă fato, munceşti prea mult. Echipa asta nu e de tine!". Fără să-mi zică nimic, a vorbit cu cei de la Oltchim să mă ia în probe. La început nu au vrut, aveau deja trei portari. Pînă la urmă au cedat insistenţelor şi pe 5 ianuarie 1998 am