Maneaua vine din trecut, cu tot cu ritmuri, trairi, cuvinte si gagici. Ea nu e doar un stil muzical, ci un mod zgomotos de a fi. Am manele si gagici, Io nu ma mai plec de-aici... Multi au incercat, in van, sa defineasca romanismul (starea de romanitate): Dragulescu, Vulcanescu, Noica etc. Eu l-am trait pe pielea mea, in noaptea care a trecut, cam pina pe la 4 in zori. Romanismul se defineste perfect si se intelege imediat din discursul manelelor. Gasim o viziune, o Weltanschauung, o ontologie si o metafizica la un loc... Sa luam, de pilda, versurile citate mai sus. Ele exprima un ideal mult rivnit de orice muritor. Pentru romanas, paradisul e un loc in care rasuna uguitul manelelor si glasul cristalin al gagicilor, invelite in transparente. Pentru a incropi un colt de rai, e prea destul. Dar versurile: Io am vile, breck si lei, Sa moara dujmanii miei... nu va spun chiar nimic? Nu-i nimic, va ajut io. E vorba tot de o viziune: lumea se imparte, platonic, in doua: o lume inteligibila, in care se misca romanasul, si alta haotica si periculoasa, locuita de nerealizati. De-o parte, clanul romanasului (jupinul, fomeia lui si copilasii), de alta, dujmanii. Dujmanii sint rai si invidiosi. Romanasul e intotdeauna cu noroc: mai intii, isi ridica vila, mai apoi, pune si de-un breck, in fine, isi face cont in banca. Sau invers. Ordinea e aleatorie. La fel de memorabil e si urmatorul distih: Petronela-n cartier, Ma impinge sa disper... Starea obisnuita a romanasului, cind e tradat in amor, e disperarea acuta. Sufera, in acest moment, de toate cele sase maladii ale spiritului romanesc: se zbate spasmodic, inima i se rupe in bucati, plaminii nu mai au vazduh, dintii de lapte ii ramin in bucata de friptura, nu mai are lacrimi de varsat si nici ochi de plins, se ineaca, simte pe sira spinarii frisonul mortii si tremuriciul desertaciunii. Un singur semn din partea Petronelei si ar fi