Nu mă dau în vânt după lumea muzicii româneşti, pe vremea mea zisă şi uşoară, în prezent poreclită în felurite chipuri. Am urmărit, totuşi, finala Eurovisionului de la Moscova cu mare atenţie. Dintr-un motiv politic însă. De când au început să obţină primul loc şi fostele state comuniste, între ţările organizatoare s-a stârnit o adevărată întrecere având drept temă: Cine pune la cale un spectacol cât mai dihai?
Astfel că ediţiile organizate de Ucraina, de Serbia, de o ţară baltică au dezvăluit eforturi financiare şi organizatorice ieşite din comun. Organizarea unei finale într-o ţară cu puternice rădăcini democratice şi de economie de piaţă e destul de dificilă. Banul public e drămuit cu maximă severitate în aceste ţări.
În plus, având motive de orgoliu naţional şi în alte domenii - economic, de exemplu -, aceste ţări nu se prea omoară să rupă gura târgului european cu o organizare presupunând risipă de bani sau chiar de talent. Fostele ţări comuniste stau altfel la aceste capitole.
Pe lângă faptul că banul public nu e cheltuit cu spaima faţă de iscodirea severă a opiniei publice, în aceste ţări orgoliul naţional îşi găseşte motiv de răzgâiere în organizarea unor sindrofii precum finala Eurovisionului.
În consecinţă, fie că e vorba despre intervenţia statului sau despre contribuţia potentaţilor locali, înnebuniţi să arate că şi ei au bani, finalele Eurovisionului din ultimii ani au fost mai degrabă întreceri în materie de bani şi organizare decât în materie de interpretări propriu-zise.
Sub acest semn eram curios să văd ce demonstraţie de forţă financiară şi organizatorică va face Rusia, indiscutabil animată de ambiţia de a arăta lumii de ce e în stare Marele Imperiu de la Răsărit.
Nu numai mie, dar şi celorlalţi telespectatori ne-a fost clar că Moscova a ţinut să facă din finala Eurovisionu
