Toată lumea vorbeşte despre piţipoance. Este o temă şi un cuvânt la modă, e adevărat, dar de ce să-i neglijăm pe piţiponci, adică pe cocalari?!
Deşi nu există în DEX, ambii termeni fac parte din fondul activ al limbii române, definind persoane de sex feminin/masculin care ies în evidenţă în societate, însă nu în sensul bun.
Cred că toată lumea ştie să recunoască o piţipoancă. Ea este, de obicei, blondă platinată (totuşi nu e o regulă şi nu toate blondele sunt piţipoance), cu cercei mari, gen covrig, unghii false de mărime bătătoare la ochi, exces de accesorii, bot roz sclipicios şi, dacă se poate, „tunat" la estetician, silicoane, minijup şi machiaj strident. Astea sunt, de regulă, semnalmentele unei piţipoance. În caz că şi-a pierdut-o cineva, această enumerare de însuşiri fizice poate ajuta la identificarea ei. Cine o are acasă să nu o scape din ochi. Am uitat să precizez că persoana în cauză mai clefăie câteodată, gumă de mestecat şi insistă să îşi demonstreze în public măiestria la făcut baloane.
Dar să revenim la piţiponcul masculin, la cocalar. Chiar dacă reprezentanţilor sexului tare nu le-ar plăcea să recunoască acest lucru, şi printre ei, printre bărbaţi, se numără astfel de exemplare, de „ciorne" ale speciei. Piţiponcul arată bine doar în propria sa viziune. E în stare să stea cu orele în faţa oglinzii, să admire cum se umflă muşchii pe el - muşchii lucraţi conştiincios la sala de forţă, unde sperie pe toată lumea cu răgetele lui, când ridică greutăţi. Cocalarul îşi vopseşte adesea şi podoaba capilară, îşi dă cu lac de unghii şi se crede evoluat faţă de cocalarul de pe vremea părinţilor noştri, care purta - mi-e silă şi să zic, darămite să evoc reprezentarea - o unghie mai mare la degetul mic. Şi în ziua de azi, cocalarul poartă ghiul şi, dacă poate, un lanţ gros la gât, ca să se facă remarcat. Hainele îi sunt pestriţe şi lipsite de
