Tara e un artist antiamerican, antirus, anticreştin, antisemit, antifascist (cu accente neonaziste!), antiţigan, anticapitalist, anti-Johannis, anti-PSD, misogin, procecen şi antiproislamist. Buuun...
Cum e cu putinţă aşa ceva în România, se va întreba orice om de bun simţ? Nu pentru că ar fi incorect politic şi ofensator (poate fi ceva mai incorect politic şi mai ofensator decât democraţia noastră, atât de originală încă?), ci pentru că suntem în ţara băşcăliei, unde orice angajament maschează un aranjament şi orice ideal te ajută doar să urci la deal. Unde vrea să ajungă Tara, se va întreba oricine. Cine e în spatele lui? Servicii, corporaţii, conspiraţii? Nimic din toate acestea. Tara crede. Nu are importanţă în ce. Crede cu tărie. Crede într-un amestec exploziv de ură împotriva forţei de orice fel, împotriva minciunii şi a autorităţilor sau a indivizilor care o profesează. Tara e un efect pervers (sau, după gust, un fapt divers) al umanismului global mesianic şi rigid, transideologic, de tip drepturile omului, în spatele căruia se aţine anarhismul postiluminist, primitiv, radical şi fenobarbital. Convulsiv, patetic, Tara militează pentru cauzele pierdute de pretutindeni, fie că ele se numesc Cecenia, Gaza, Afganistan, Irak, Holodomor, Katyn, curva penticostală sau, de ce nu, România.
El crede în ceea ce nu cred ceilalţi, iar asta îl lasă să vadă ceea ce nu văd ceilalţi: sângele şi banii murdari de pe mâinile tuturor, preacurvia sentimentelor alese, vodka în spovedanie şi glonţul din fluture. Vederea, în artă, ca şi înţelesul, este o pasiune ce ţine de exces, de aberaţie chiar, de deflorare, de deformare. Un fel de orbire selectivă, de automistificare atroce, de exhibiţionism deşănţat şi de vulnerabilitate respingătoare, precum aceea a sibianului apostat. Tara nu e un derviş parşiv al artei politice cu voie de la cârmuire. Chiar dacă lucrările sal
