La noi, consultanţii politici sunt încă priviţi ca şi cum ar fi depozitarii unei ştiinţe sau ai unor secrete profesionale inimaginabile profanilor. Ei bine, nu sunt.

Ori de câte ori un politician român comandă un sondaj manipulator şi consilierii săi îl încurajează, având convingerea că astfel vor putea determina soarta viitorului scrutin electoral, minţile tuturor celor implicaţi se raportează, probabil fără să ştie, la unul dintre cele mai studiate fenomene din domeniul teoriei predicţiei sociale: problema reflexivităţii predictive. Să faci comentarii ironice cu privire la ce este în mintea politicianului român este inutil. Să ridici semne de întrebare cu privire la ce înţelege sau nu înţelege un consultant (român sau străin) despre realitatea înconjuratoare – în afară de faptul că în ea trebuie să aibă loc un transfer monetar – este prematur. În România, consultanţii politici sunt încă priviţi ca şi cum ar fi depozitarii unei ştiinţe sau ai unor secrete profesionale inimaginabile profanilor. Nu sunt. Unii sunt buni manageri şi buni organizatori de campanii. Dar o ştiinţă specială a predicţiei politice nu deţin. Şi acesta este un verdict irevocabil. Să lăsăm însă altora plăcerea de a dovedi şi argumenta, când îi va veni vremea, această revelaţie.

Odată lăsată pe seama altora sarcina să explice de ce „a avea“ este mai important decât „a face“, iar „a face“ este mai important decât „a şti“ în meseria adevăratului consultant politic, avem libertatea de a ne ocupa de ceva cu adevărat interesant: problema predicţiilor care se autoîmplinesc, căci despre ele este vorba înainte de orice când vorbim despre manipulare prin sondaje. Informaţia din sondaje, se speră, va modifica realitatea politică în direcţia dorită de emiţător. Căile prin care informaţia poate influenţa realitatea sunt multiple. Între ele, predicţia care se autoîmplineşte este cea mai importan