În România, unde plagiatul şi apartenenţa la clan aproape că s-au transformat în uzanţă de ascensiune academică, e normal ca apele să se tulbure în faţa unor legi care ameninţă eşafodajul de interese şi complicităţi.
Despre legile educaţiei propuse de comisia prezidenţială condusă de Mircea Miclea s-a scris în ultima vreme, dar în şcoli şi în universităţi sunt puţin cunoscute. Puţini, extrem de puţini sunt aceia care ştiu schimbările prevăzute de aceste unice demersuri legislative coerente din ultimul deceniu, în care conducerea educaţiei a pendulat între amatorism şi incompetenţă. Şi mai puţini sunt aceia care le înţeleg cu adevărat spiritul, consecinţele pe care adoptarea şi buna lor aplicare le-ar avea pe termen lung asupra învăţământului românesc.
În şcoli, într-o măsură mai mare decât în universităţi, singurele mesaje despre reforma propusă de Miclea sunt strigătele distorsionate, împrăştiate prin goarna federaţiilor sindicale. Mult mai active sub guvernările pesediste decât în cele de dreapta, sindicatele din educaţie rămân un esenţial instrument al contrareformei. Ele se fac nu doar portavocea politicienilor care văd în compromiterea reformei lui Miclea un succes asupra lui Băsescu însuşi. Dincolo de aceste interese cu iz electoral, sindicatele din educaţie luptă cu înverşunare pentru menţinerea propriei lor supremaţii. Isvoranu şi ceilalţi ca el sunt de 20 de ani regii neîncoronaţi ai ţării. S-au schimbat guverne şi preşedinţi, am scăpat de Ion Iliescu, dar Gheorghe Isvoranu, preşedintele Federaţiei Spiru Haret, cel mai puternic sindicat din educaţie, nu doar că a supravieţuit, dar chiar şi-a consolidat puterea, râzându-i ironic lui Miclea şi bătându-i obrazul că are tupeul să impună legi, deşi nu mai e ministru.
Cheia acestei împărăţii cu aspiraţii la veşnicie este sistemul centralist al învăţământului preuniversitar. Sunt titulariză
