A descoperit, a dezvăluit, a răsădit iar fiecare rând şi fiecare cuvânt scris de Liviu Rebreanu. Timp de 40 de ani, profesorul Niculae Gheran s-a dăruit editării operei celui considerat la noi inventatorul romanului modern. A fost recompensat cu Premiul Academiei Române, al Uniunii Scriitorilor, premiul Perpessicius şi numeroase diplome de excelenţă. A cunoscut însă de multe ori şi gustul dezamăgirii. Dar fidelitatea de-o viaţă pentru opera unui scriitor este, din păcate, în lumea noastră, arareori răsplătită aşa cum ar merita... Povestea a început demult, în alt veac, în sala de la Ateneul Român.
Jurnalul Naţional: Când şi cum s-a întâmplat prima dumneavoastră întâlnire cu Liviu Rebreanu?
Niculae Gheran: Fără să vreţi, mă trimiteţi la anii copilăriei, când în clasa a IV-a de liceu - corespunzătoare azi cu a VIII-a gimnazială - profesorul de română, Dumitru Mazilu, de la "Cantemir Vodă", ne-a dus la Ateneul Român să-l ascultăm pe autorul lui "Ion" în cadrul unui ciclu de conferinţe despre procesul de creaţie.
Tot acolo i-am cunoscut pe Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, încă de pe atunci consacraţi, dar şi pe scriitori de mare vogă în epocă, precum Octav Desila, mai târziu în penumbră. Rebreanu îşi alesese ca temă geneza romanului "Răscoala". Vorbea monoton, mai mult despre silnicia scrisului, decât despre mirajul lui. N-avea muzicalitatea glasului, ca Ionel Teodoreanu, ori vicleşugul vorbelor şugubeţe, ca Tudor Arghezi.
Şi, totuşi, îţi impunea respect prin statura lui falnică, prin întreaga ţinută, de rară sobrietate. Nu făcea nici un efort să placă, precum alţi confraţi, mai apropiaţi de public. Mi-amintesc de ziua când acelaşi profesor ne-a dus la un recital de poezie, la cinematograful "Marna" de pe Calea Griviţei. Când luminile s-au stins în sală, în semiîntunericul de pe scenă a păşit
