Europarlamentarele din 7 iunie vor produce din partea României 33 de deputaţi din cei 736 cât are Parlamentul de la Bruxelles. De la aderarea noastră la UE, în 2007, reprezentanţii noştri vor avea un mandat complet, de 5 ani, în forul european.

Partidele româneşti, afiliate familiilor politice europene, ar avea prilejul, pe parcursul acestei campanii electorale, să facă muncă de şcolarizare atât cu propriii candidaţi, dar mai cu seamă cu electoratul, rămas mult prea în urma chestiunii europene. La fel şi mass-media, prinse în capcana ratingului smuls din atacarea celor mai vulgare şi neînsemnate teme. Componenţa, competenţele, puterile, cât şi relaţia lui cu celelalte instituţii europene rămân o necunoscută, uneori şi pentru candidaţi.

Electorii, atâţia câţi vor veni la urne, căci participarea se anunţă extrem de scăzută, se declară neîncrezători în beneficiul obţinut din prestaţia lor de pe 7 iunie. Şomajul, preţul alimentelor şi al altor bunuri de consum, soarta salariilor şi a pensiilor rămân priorităţi pe agenda majorităţii cetăţenilor români, fără nicio legătură cu reprezentarea lor în Europa. În plus, neîncrederea în clasa politică, adânc forjată de-a lungul anilor, îi face pe români să rămână indiferenţi la scena publică pe care zboară confetti şi baloane de diferite culori, în vederea prezidenţialelor din toamnă. Atitudinea electorilor români în materie de problematica europeană nu diferă aproape deloc de cea a majorităţii cetăţenilor din toate cele 27 de ţări membre ale blocului comunitar.

Distanţa dintre cetatea şi factorul decident e mare şi în propriile ţări, iar distanţa între el şi un for suprastatal devine cosmică, în ciuda hotărârilor luate acolo şi care îi influenţează viaţa, de la factura pe telefonul mobil până la posibilitatea de a lucra în altă ţară. De ce e aşa, de ce organismele suprastatale de la Bruxelles sunt percepute ca