În mai puţin de o oră, pompierii au stins un incendiu care putea fi devastator la Spitalul “Sfânta Maria” din Bucureşti.
Apoi au apărut oficialităţile, primari şi alte personaje care taie frunză la câini pentru a-şi da cu părerea. Cine va răspunde, cine e de vină, care cap se va rostogoli la dreapta judecată... Declaraţiile curgeau ca apele învolburate, cuvintele luaseră locul gloanţelor. Execuţii în direct, „aşa nu se mai poate”, „vom lua măsuri drastice”.
Camerele de televiziune fremătau în mijlocul potentaţilor zilei, în timp ce pe nevăzute, prin spatele lor, nebăgat în seamă, trecea un om plin de funingine. Negru din cap până în picioare, un drac întors din infern. Obosit şi ignorat de ratingurile unor false poveşti, omul se întorcea la unitate. Viaţa de pompier e de o simplitate ucigătoare: e rutina zilnică a unui mic erou, un joc permanent cu moartea.
Maiorul Orlando Şchiopu, comandantul Grupului de intervenţie nr. 2, nu va fi nicio dată un răsfăţat al televiziunilor, al mass-media în general. Contează că a salvat 140 de bolnavi şi 152 de angajaţi ai spitalului? Că şi-a pus viaţa în pericol şi a salvat personal un bolnav blocat în lift la etajul patru? Că la etajul superior aveau loc intervenţii chirurgicale delicate şi chiar în momentul incendiului un bolnav era operat deschis pe inimă?!
Ca un făcut, la etajele patru şi cinci, afectate de incendiu, dar şi de fumul gros, erau secţiile ORL, Chirurgie, sălile de operaţie şi reanimare, fiecare cu peste 50 de bolnavi. Toţi au scăpat neatinşi, fiind salvaţi de pompieri. E greu să salvezi din ghearele focului un om sănătos, darămite sute de bolnavi. Pompierii au făcut-o şi nimeni nu le-a mulţumit. Li s-a părut chiar firesc. Dacă murea - Doamne fereşte! - un singur bolnav, indiferent din ce motiv sau întârziau cinci minute, erau puşi la zid. Aşa, n-au niciun haz. Ce