Pe vremea comuniştilor, Securitatea avea nevoie de cât mai mulţi informatori, ca să ţină în frâu poporul din ce în ce mai nemulţumit. Metodele de recrutare erau din cele mai diverse. Pe brăileanul Ştefan Saghin, de exemplu, au încercat să-l atragă în rândul turnătorilor oferindu-i la schimb ceea ce el îşi dorea foarte mult: un loc de muncă bine plătit în străinătate.
"Lucram ca tehnician, cu trei săptămâni în urmă, la Schela de Producţie Petrolieră Brăila şi voiam să plec în Turkmenia, unde întreprinderea avea un şantier de foraj. Se plătea foarte bine: salariul din ţară, plus vreo 2.000 de dolari. Am făcut cerere de transfer şi, în perioada când aşteptam un răspuns, am fost abordat de securistul unităţii. Fiind o întreprindere considerată strategică, nu se putea fără un securist printre oamenii muncii. Individul avea grad de căpitan şi purta armă la brâu. Toată lumea ştia cu ce se ocupă şi nu era deloc popular.
Pe mine m-a luat deoparte într-o zi şi mi-a zis că trebuie să ne întâlnim, după program, ca să discutăm despre cererea mea de plecare în străinătate. «Vii la 8 seara, lângă Grădina Publică, ca să mergem la biroul meu». Nu prea înţelegeam despre ce birou este vorba, dar am acceptat, că nu aveam încotro. Îmi era frică, recunosc, fiindcă nu prea eram bine văzut de organele de partid din întreprindere. Mă luaseră la ochi în 1988, când am împlinit 30 de ani şi am participat la şedinţa solemnă de retragere din UTC. Atunci n-am avut ce face şi le-am spus în faţă ce gândeam. Toţi colegii de o vârstă cu mine pregătiseră câte un discurs, în care se lăudau la ce acţiuni participaseră ei, în spiritul sarcinilor trasate de partid.
Unul zicea că strânsese nu ştiu ce cantitate de fier vechi, altul că depăşise planul, altul că nu ştiu ce, numai minciuni, nimic real.
Când mi-a venit rândul să vorbesc şi am zis: «Tovar
