Am sperat zadarnic, în ultima săptămînă, că evenimentele care au stat pe prima pagină a ştirilor îmi vor ancora articolul promis în alte realităţi decît cele "dintotdeauna mie ştiute", despre meseria de profesor în ţara românească, azi, ieri şi mai ales mîine. Dar n-a fost aşa: ele n-au făcut decît să mă readucă la nelinişti vechi, de care nu mi se arată să mă despart prea repede. A fost greva profesorilor din secundar " ezitantă, prost organizată şi incoerentă, ridicînd un segment social împotriva celuilalt (elevii şi părinţii deveneau, într-o logică săracă, victimele profesorilor care, sindicalizaţi, aveau nişte revendicări către guvernanţi, într-un an de criză, cînd mişcările sociale sînt previzibile); am aflat astfel că profesorii ţin la menţinerea pe viaţă a unei titularizări (indiferent de calitatea muncii prestate după obţinerea ei), am aflat aşadar că au reflexele omului speriat, nesigur de sine şi de sistem, temător de schimbare şi obosit de continua înnoire a criteriilor de performanţă. Cînd nu a fost aşa? Am văzut că presa noastră nu se pricepe la problemele învăţămîntului, pe care le tratează cînd în termeni de scandal şi de corupţie (directorul X a furat, elevii copiază, ministerul e corupt sau incapabil etc.), cînd în nici un fel de termeni. Tot astfel cum problemele reale ale educaţiei " şi, prin extensie, ale profesoratului " nu "fac ştiri", am mai constatat că propunerilor coerente de reformă în domeniu nu li se creează cîtuşi de puţin cadrul civic şi civilizat necesar unor dezbateri (a se compara prezenţa în media a discuţiilor substanţiale despre recentul "pachet Micle" de legi în domeniu, cu spaţiul acordat epopeii eroi-comice a lui Becali, de pildă). Cînd a fost altfel?

Incidentul cu teza unică de la clasa a VIII-a şi încurcătura dintre Ghiţă Niţescu şi Niţă Ghiţescu (involuntar, de un superb efect caragialian, întrucît repeta însuşi s