În dezbaterea despre status-ul cadrelor didactice şi în mai noua polemică privind legea unică de salarizare a bugetarilor (se vorbeşte zilele acestea despre echivalarea funcţiei de general de armată cu cea de profesor universitar), problema e pusă în mod greşit: printr-o remunerare mai bună a profesorilor nu trebuie să ierahizăm această categorie profesională în raport cu oricare alta, ci trebuie să aflăm cît de mult societatea noastră valorizează educaţia. La acest moment se pare că valorizează mai mult sectoarele care deţin instrumentele forţei fizice (armata, poliţia, jandarmeria, justiţia), în detrimentul sectoarelor care se ocupă de pregătirea viitorului societăţii, cum sînt educaţia şi sănătatea. Statutul profesorilor în societate e reflectat de condiţia lor economică şi socială, de recunoaşterea importanţei profesiunii didactice şi de imaginea de care se bucură această categorie profesională. Avem tendinţa să credem că scăderea atractivităţii carierei didactice e o problemă românească. Nu este aşa. Recesiunea profesiunii didactice, inclusiv a status-ului profesorilor este de ceva timp o caracteristică comună majorităţii statelor dezvoltate. Problema a fost conştientizată de ţări precum Franţa, Marea Britanie, SUA, care au investit substanţial în politici de resurse umane ce vizau creşterea atractibilităţii acestei profesii, în special prin recompense financiare acordate pentru acoperirea cu personal calificat a zonelor aflate în declin.

Justificarea acestor instrumente vine, după cum simplu se observă, dintr-o necesitate, şi nu dintr-un moft al unei categorii profesionale care se vrea valorizată numai de dragul că se îndeletniceşte cu treburi onorabile, cum ar fi educarea tinerilor. Logica e simplă: decăderea statutului social al profesorilor (şi vom vedea că acesta e un fenomen relativ normal) duce la scăderea atractibilităţii profesiei, care, la r