Niciodată primăvara nu a fost mai expresivă pentru sufletul nostru filmic, de parcă am fi cu decenii în urmă, în ţara cea mai crunt răvăşită de ultimul război şi de cumplita dictatură, unde cineaştii n-au reuşit să se redescopere pe ei înşişi decît sub dictonul „Vechiul cinema a murit. Noi credem în cel nou“ (Manifestul de la Oberhausen al Noului Film German, 1962). Două alăturări de filme la antipozi au făcut, în acest sens, o demonstraţie comparatistă fără drept de apel. Am ratat însă fructificarea primului cuplaj, fiindcă despre O secundă de viaţă de Ioan Cărmăzan nu se putea scrie o cronică de film (a spus-o net Andrei Gorzo, care a publicat totuşi două texte, în Dilema Veche şi în 24-FUN, declarînd din nou că se află în postura de „gunoier“ şi titrînd „Derizoriu“, respectiv „Lemn“). Iar de cealaltă parte, Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu, văzut ocazional înainte de a fi trimis la Cannes, nu este încă proiectat pentru marele public. În schimb, avem şansa – chiar „pleaşca“ – juxtapunerii imediate în circuit public, la distanţă de o singură săptămînă, a premierelor filmelor Carol I de Sergiu Nicolaescu şi Cea mai fericită fată din lume de Radu Jude. Carol I, murind cu Sergiu Nicolaescu După ce a înmormîntat trecutul secol filmic şi „epopeea naţională“ aferentă (cu titlul Triunghiul morţii, opul său din 1999, despre luptele de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz), Sergiu Nicolaescu încearcă, după exact 10 de ani, respiraţia artificială pentru defuncta „epopee“, tot din unghiul morţii, evocînd ultimele luni de viaţă ale regelui Carol I. Şi încheie filmul în rimă aproape perfectă cu fantasma congenerului Dan Piţa, care şi-a figurat propriile funeralii în secvenţa finală a înmormîntării unui alter ego regizoral (Femeia visurilor, 2005). Imperfecţiunea a venit acum din expunerea în persoană a regizorului, ca actor perpetuu improvizat în propriul casting, pe pa