Tot citind prin reviste ca The Economist relatări despre politica americană, m-a uimit o expresie care se tot repeta prin articole: politici bipartizane. Înţelegeam din prima despre ce era vorba, mă prindeam din context cam care este şpilul: e, care va să zică, o poziţie comună a democraţilor şi republicanilor, pe o temă publică importantă pentru societatea americană. Imediat, cădeam pe gînduri, puneam revista pe birou şi, pe fond sonor de Realitatea TV sau Antena 3 (că astea merg non-stop pe un televizor la care nu se uită nimeni), intram în reverii socio-politice locale. La noi, care să fie temele potrivite unei poziţii bipartizane? Care să fie mizele pentru care Hrebe, Videanu, Norica şi Verestoy (patru nume luate relativ la întîmplare) să poată să lucreze împreună? Ar fi bine să le facă la vedere sau discret?

Care ar fi riscurile, care ar fi cîştigurile? Cunosc destul de bine moravurile politicienilor locali. Ştiu cît de mare este distanţa între vehemenţa din timpul emisiunii şi cordialitatea amicală de la machiaj sau de după, cînd pleacă împreună să bea o bere. Genul acesta de comportament schizoid este, cumva, în firea luptei politice. El nu se găseşte numai la noi, pare universal. De la celebra campanie Nixon-Kennedy, din momentul în care televiziunea a căpătat un rol important în vînzarea ideilor politice şi în construcţia de imagine, politicianul este obligat să se afişeze într-un anumit fel la televizor (conform ideii lui sau a consultantului privind reţeta de succes la electorat). Dacă şi în activitatea de zi cu zi, în Parlament sau în Executiv, politicienii ar avea aceeaşi atitudine, necesarul compromis pentru soluţii mai bune ar fi mult mai greu posibil. Această schizofrenie are avantaje (oferă dezbatere publică uşor mimată, dar creşte eficienţa actului de administraţie în anumite dosare) şi dezavantaje (făcute publice, înţelegerile transparti