Îmi aduc aminte de tabăra de la Blăjoaia unde am simţit prima dată şi parcă cel mai tare necesitatea/obligaţia acelor vremuri de a fi rocker sau depeşar. Nu eram nici una, nici alta, ambele tipuri de muzică mi se păreau plicticoase şi debile. Aveam un văr în clasă cu mine, care mă tortura cu Megadeth şi Slayer de cîte ori treceam pe la el şi încercam cu stoicism să prind şpilul muzicii, pentru că mi se părea că, dacă vreodată, dintr-un accident, aş avea înclinaţie spre una din cele două, ar fi mai degrabă metalul, decît ciudăţeniile pe care le cîntau frezaţii bob de la Depeche. Metallica era OK, deşi "Nothing Else Matters" făcea parte din lunga serie de blues-uri, împreună cu "November Rain" a lui Guns’n’Roses, la care trebuia să ai mare grijă cu cine te arunci să dansezi, că dura o veşnicie. Spun toate astea ca să se ştie de la început în ce calitate de nespecialistă descriu cel mai mare festival de rock din Europa.

Am urcat în maşină către "Rock am Ring" mai mult dintr-un soi de inerţie călătorească a lunii mai şi pentru că m-am gîndit că trei zile n-o să mor. Ideea de 80 de mii de oameni în acelaşi loc, la dracu’ cu coarne în Germania, sincer, nu mă încînta prea tare, de fapt, mă obosea numai gîndul. Am plecat cu maşina burduşită de corturi, saci de dormit, scaune pliante, lămpi de gătit şi alte artefacte, plus noi, patru eşuaţi ai genului. Eu am beneficiat şi de cel mai inconfortabil loc; am stat la coadă cinci ore să intrăm într-un camping, iar trei dintre noi am avut hipnotic în faţa ochilor apţibildul cu Grossewinkleman de pe autoturismul din faţă. După cîteva beri şi ture în jurul maşinii noastre şi ale celorlalte, am adormit şi m-am trezit direct pe post de santinelă la încărcătura din maşină, aruncată în viteză într-un şant din apropierea intrării în camping. Unul dintre noi parca maşina iar ceilalţi doi s-au dus să ridice corturile. Eu, care era